Viata omului si inima sa sunt un permanent câmp de lupta între bine si rau, între lumina si întuneric, între adevar si minciuna, între Dumnezeu si demon. Dumnezeu doreste sa-l câstige pe om prin iubire si bunatate, satana cauta sa-l robeasca prin viclenie si rautate. Aparent, alegerea omului ar fi destul de usoara, dar ce te faci când satana ia chip de înger al luminii (II Cor. XI -14), iar slujitorii sai, apostoli mincinosi si antihristi (II Cor. XI - 13; I Ioan II - 18), îi imita cu nerusinare pe adevaratii trimisi ai lui Hristos pentru ca prin înselaciune sa-l abata pe om de la calea mântuirii? Potrivit Sfintei Scripturi, care este cuvântul lui Dumnezeu descoperit oamenilor spre a-i calauzi catre Împaratia cerurilor, Dumnezeu Cel Întreit în Persoane este Creatorul tuturor celor vazute si nevazute: „Ca în El (Fiul) au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamânt, cele vazute si cele nevazute“ (Col. 1-16). Daca prin cele vazute se întelege lumea materiala în general si omul în special, prin cele nevazute, prin „cer“, întelegem lumea spirituala a îngerilor. Atât Sfânta Scriptura, cât si Sfânta Traditie ne învata ca lumea îngerilor a fost creata mai întâi: „Când s-au facut stelele, laudatu-M-au cu glas mare toti îngerii Mei“ (Iov 38-7). Îngerii au fost creati din bunatatea lui Dumnezeu, spre slava, lauda si slujirea Sa si spre a face cunoscuta oamenilor voia lui Dumnezeu: „Cel ce face pe îngerii Sai duhuri si pe slujitorii Sai para de foc“ (Ps. 103-4). Îngerii sunt fapturi spirituale personale, înzestrate cu ratiune, vointa libera si sentimente, pe care însa le-au pus în slujba lui Dumnezeu, întarindu-se astfel prin ascultare plina de recunostinta si iubire în sfintenie, dupa asemanare cu Creatorul lor. Potrivit Sfântului Dionisie Areopagitul, îngerii buni, care sunt în numar foarte mare, sunt împartiti în trei triade, anume: Serafimii, Heruvimii si Tronurile; Domnii, Puteri si Stapâniri; Începatorii, Arhangheli si Îngeri. Pentru ca îngerii lucreaza pentru mântuirea noastra, de la Botez fiecare om îsi are îngerul sau pazitor: „Cautati sa nu dispretuiti pe vreunul din acestia mai mici; ca zic voua: ca îngerii lor în ceruri pururea vad fata Tatalui Meu, Care este în ceruri“ (Matei 18-10). Mai înainte de zidirea lumii materiale, în lumea spirituala au existat o razvratire si o cadere. Lucifer, care era cel mai stralucitor si întelept dintre Serafimi, s-a gândit cu trufie sa se aseze în locul lui Dumnezeu, sa se faca singur dumnezeu, asemenea cu Creatorul sau. Acest gând însa i-a provocat caderea din cer (Luca 10-18), împreuna cu el cazând o multime de alti îngeri care au urmat de bunavoie sfatului sau nebunesc; astfel, din îngeri buni si luminosi au devenit îngeri rai si întunecati, din slujitori ai Lui au ajuns potrivnici ai Sai. Lucrarea principala a diavolilor este de a se opune planului lui Dumnezeu de mântuire a omului, de a-l departa pe acesta de poruncile lui Dumnezeu si de a-l atrage prin înselaciune în propria lor cadere: „Şi pe îngerii care nu si-au pazit vrednicia, ci si-au parasit locasul lor, i-a pus la pastrare sub întuneric, în lanturi vesnice, spre judecata zilei celei mari“ (Iuda 1-6). Diavolii nu-i pot obliga pe oameni sa pacatuiasca, dar îi pot ispiti, îi pot momi, îi pot însela ca sa se departeze de Bunul Dumnezeu: „Fiti treji, privegheati! Potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautând pe cine sa înghita“ (I Petru 5-8). Ispitirea omului de catre diavol este îngaduita de Dumnezeu, pentru ca astfel se desparte grâul de neghina, credinciosii de necredinciosi si se întareste credinta celor care vor sa ramâna fideli Domnului si Dumnezeului si Mântuitorului Iisus Hristos.„Nu dati crezare oricarui duh, ci cercati duhurile daca sunt de la Dumnezeu“ (I Ioan 4-1)Pentru a-i îndeparta pe oameni de la adevarul descoperit de Dumnezeu, satana si slujitorii sai îi ispitesc si-i amagesc pe acestia în diferite moduri: prin patimi si pofte trupesti, prin învataturi ratacite, prin lucrari vrajitoresti, prin aratari si minuni mincinoase. Ce poate face omul în fata acestor atacuri? Poate sa le respinga cu tarie? Poate, dar nu singur si nu oricum. Poate sa nu cedeze atacurilor diavolesti si sa nu pacatuiasca doar daca are în sine viu si lucrator harul Duhului Sfânt; harul mântuitor si pecetea Duhului le primim prin Sfintele Taine ale Botezului si Mirungerii si le pastram prin Sfintele Taine ale Spovedaniei si Împartasaniei si prin participarea la întreaga viata sfintitoare a Bisericii lui Hristos. Inima curatita de pacate prin lucrarea poruncilor evanghelice poate primi harul Duhului si darurile Sale: „Unuia I se da prin Duhul Sfânt cuvânt de întelepciune, iar altuia, dupa acelasi Duh, cuvântul cunostintei. Şi unuia i se da întru acelasi Duh credinta, iar altuia, darurile vindecarilor, întru acelasi Duh; unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi si altuia talmacirea limbilor“ (I Cor. 12, 8-10). Dintre aceste daruri, cel al deosebirii duhurilor, numit si dreapta socoteala sau discernamânt duhovnicesc, este cel mai de seama. Desigur, oamenii au un oarecare discernamânt, însa acesta este adeseori tulburat si întunecat de patimi. Totusi, printr-o lucrare duhovniceasca sustinuta, prin rugaciune staruitoare, prin citirea Sfintei Scripturi, prin cultivarea smereniei, rabdarii si înfrânarii, omul poate dobândi acest har. Darul deosebirii duhurilor este capacitatea omului de a discerne adevarul, de a judeca drept, de a hotarî si de a lucra dupa voia lui Dumnezeu, urmând în toate iubirea aproapelui. „Dreapta socoteala este faclie în întuneric, întoarcere celor rataciti, luminarea celor cu vederea scurta“ (Sfântul Ioan Scararul, Filocalia vol. 9), iar cei care o dobândesc stiu sa deosebeasca cele bune de cele rele, sa aprecieze sanatatea sufleteasca si sa fuga de boala pacatului. Ascultarea duhovniceasca (a crestinului de duhovnicul sau si a clericului de ierarhul sau) aduce umilinta în suflet, iar umilinta pregateste sufletul pentru primirea harismei discernamântului: „Dreapta judecata nu se dobândeste decât printr-o adevarata umilinta. Prima dovada de umilinta este aceea de a supune la examenul celor batrâni toate gândurile si faptele noastre“ (Avva Moise citat de Sfântul Ioan Casian în Convorbiri duhovnicesti, PSB 57). Postirea, privegherea, milostenia, dispretuirea celor pamântesti si chiar însingurarea pot fi mijloace care conduc catre desavârsire, dar „chiar daca exista din belsug virtutile aratate mai sus, este destul sa lipseasca dreapta judecata, pentru a slabi puterea celorlalte“; doar dreapta judecata îl învata pe om „sa mearga întotdeauna pe calea de mijloc, care este cu adevarat împarateasca, si nu-i permite nici sa se urce la dreapta virtutilor, adica din exces de zel si din trufie sa depaseasca masura dreptei credinte, dar nici sa alunece la stânga viciilor prin delasare si neglijenta, adica sub pretextul ocrotirii trupului sa ajunga la situatia contrara, aceea a lenevirii sufletului“ (Sfântul Antonie cel Mare citat de Sfântul Ioan Casian în Convorbiri duhovnicesti, PSB 57). Discernamântul duhovnicesc este ochiul si luminatorul trupului (Matei 6-22), iar când omul a dobândit prin multe osteneli acest dar al lui Dumnezeu, atunci lumea sa launtrica este luminata de acest soare spiritual si el vede limpede si judeca drept în lumina Cuvântului lui Dumnezeu toate gândurile, cuvintele si faptele sale si ale aproapelui, devenind calauza nemincinoasa pe calea cea strâmta care duce la Împaratia lui Dumnezeu. (Cateheza semnata de Pr. Alexandru Ghioca si publicata în „Ziarul Lumina” din data de 11 noiembrie 2013).

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 1246

Id: 35430

Data: Nov 11, 2013

Imagine: