Preotul Mihail Săsăujan, cadru didactic al Facultății de Teologie Ortodoxă din București, a adus in atenția publicului numeroase articole de arhivă referitoare la acuzele aduse Sfantului Dumitru Stăniloae de către Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel” (INSHR-EW).

„In scrisul meu ziaristic de 15 ani m-am menţinut in vremuri de mari pasiuni, pe aceeaşi linie. Nu se va găsi in scrisul meu un singur cuvant de glorificare a lui Hitler, Musolini, de ură faţă de evrei sau de persiflare a democraţiei”, afirma Sf. Dumitru Stăniloae intr-o scrisoare adresata Mitropolitului Nicolae Bălan din februarie 1946. (Arhiva Bibliotecii Mitropoliei (ABM) Sibiului, Fondul Bălan, Act. 1035, 7 feb. 1946).

Textul integral:

Acuzele aduse de INSHR-EW Sfantului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae sunt reducționiste și manipulatoare

In data de 17 iulie 2024, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel” (INSHR-EW) a emis un comunicat prin care-și exprimă „mahnirea” cu privire la hotărarea Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din 12 iulie 2024 de aprobare a canonizărilor unor clerici care „au exprimat opinii antisemite, au promovat curentul toxic legionar in anii 30 și 40, au făcut apologia Germaniei naziste, a legionarismului, a legăturii dintre ortodoxie, etnocrație și naționalism și au impărtășit, prin vorbă sau faptă, valorile fascismului”.

Numele clericilor menționați sunt: Ilarion Felea, Ilie Lăcătușu și Dumitru Stăniloae.

INSHR-EW „iși face datoria să aducă la cunoștința publicului din Romania cateva aspecte din biografiile acestora”, la care adaugă, pentru exemplificare, un paragraf dintr-un articol publicat de părintele Ilarion Felea in ziarul eparhial „Biserica și Școala” din Arad (nr. 7, 1940) și un paragraf dintr-un articol publicat de părintele Dumitru Stăniloae in ziarul eparhial „Telegraful Roman” din Sibiu (nr. 39, 1940). In cazul părintelui Ilie Lăcătușu este emisă o afirmație nedemonstrată bibliografic – documentar.

Metoda pe care o aplică INSHR-EW in comunicatul menționat este vădit părtinitoare și lipsită de profesionalism jurnalistic: extragerea abilă, dintr-un articol intreg, a unui singur paragraf, care convine ideii otrăvite și care să fie transmisă ulterior publicului cititor, urmărind manipularea acestuia, fără a ține seama de conținutul de ansamblu al articolului respectiv, de contextul social – istoric și de istoria mentalităților in care a fost intocmit acel articol.

Autorii utilizează in mod intenționat strategia jumătății de adevăr – afirmația inșelătoare care include un fragment de adevăr, dar numai o parte a intregului adevăr, prin care oricine poate demonstra orice.

Articolul părintelui Dumitru Stăniloae citat de INSHR-EW

(„Telegraful Roman”, 22 sept. 1940, nr. 39/1940)

In cazul părintelui Dumitru Stăniloae, INSHR-EW menționează faptul că acesta a publicat articole in unele ziare de extremă dreapta: Calendarul, Porunca vremii, precum și in revista Gandirea și in ziarul Telegraful Roman, unde a făcut apologia Germaniei naziste și a legionarismului și a susținut legătură dintre ortodoxie, etnocrație și naționalism.

Pentru demonstrația acestei idei, INSHR-EW citează un singur paragraf dintr-un articol al părintelui Stăniloae, intitulat Restaurarea romanismului in destinul său istoric, in care face referire la proclamarea statului național-legionar, la 14 sept. 1940, pe care-l definește ca „un stat străbătut de credința in Dumnezeu, cetăţuie avansată ce stă darză şi inexpugnabilă in faţa haosului păgan, sub patronajul Arhanghelului Mihail, războinicul lui Dumnezeu impotriva puterilor agresive ale răului” (p. 1).

Articolul menționat este mai nuanțat și ne ajută să ințelegem mai bine starea lucrurilor din Romania, din acei ani, și poziționarea părintelui Dumitru Stăniloae.

Era menționată durerea cumplită care a cutremurat sufletul neamului romanesc prin pierderea fulgerătoare a unei jumătăți din Ardeal (30 aug. 1940), după care urmează o radiografie a societății romanești inaintea instaurării statului național-legionar: efectele negative ale corupției, masoneriei și sectelor in țară și deciziile generalului Ion Antonescu in acest sens, propaganda pentru ideologiile și practicile imorale, atee și masonice, batjocorirea lucrurilor sfinte ale creștinismului in manualele de liceu, promovarea doctrinei antireligioase a evreului Durkheim la nivelul unor miniștri ai Romaniei, subvenționarea cu foarte mulți bani a unor publicații in care „se zeflemisea ortodoxia neamului, dar apărarea ei era interzisă”, degradarea și disprețuirea școlilor teologice, tratarea preoțimii ca pe o cenușăreasă etc. „Cum mai putea inainta astfel acest neam?”.

Concluzia părintelui Stăniloae era că „singurul sprijin care ne rămane este credința noastră inflexibilă in Iisus Hristos” și instaurarea la carma statului a unei conduceri „care acționează sub porunca aspirațiunilor sufletului romanesc”.

Articolul a fost scris in contextul dramatic al rapturilor teritoriale asupra Romaniei: anexarea nordului Ardealului de către Ungaria (30 august 1940) și anexarea Basarabiei și a nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică (26-27 iunie 1940) și in contextul evenimentelor politice interne care au avut loc la inceputul lunii septembrie 1940: investirea generalului Ion Antonescu de către regele Carol al II-lea cu puteri depline in fruntea Consiliului de Miniştri (5 sept 1940), abdicarea regelui Carol al II-lea şi preluarea tronului de către viitorul rege Mihai I (6 septembrie 1940) și proclamarea Romaniei ca stat național-legionar (14 septembrie 1940).

Acesta este paragraful și articolul pe baza căruia INSHR-EW opinează că părintele Dumitru Stăniloae, pe parcursul vieții, prin vorbă sau faptă, a impărtășit valorile fascismului, lucru care nu ar fi in consonanță cu etica creștină și ar ridica semne de intrebare pentru trecerea lui in randul sfinților.

In acel an, părintele profesor Dumitru Stăniloae era rector al Academiei Teologice din Sibiu și redactor responsabil al ziarului „Telegraful Roman”.

Corespondența părintelui Dumitru Stăniloae cu mitropolitul Nicolae Bălan, din anii 1946-1947, anulează acuzele INSHR-EW.

Voi readuce in atenția cititorilor interesați de adevărul istoric trei scrisori trimise de părintele profesor Dumitru Stăniloae mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, in anii 1946-1947, in contextul presiunilor politice de demitere a sa din funcția de rector al Academiei Teologice din Sibiu, venite din partea primului ministru de atunci al Romaniei Petru Groza, pe motivul presupusei apartenențe politice la mişcarea legionară şi al legăturilor sale cu Nichifor Crainic și răspunsul mitropolitului Nicolae Bălan.

Am identificat aceste scrisori cu douăzeci de ani in urmă, in Arhiva Bibliotecii Mitropoliei Ardealului (ABM) Sibiu – Fondul Bălan și in Arhivele Arhiepiscopiei Sibiului. Pe baza lor și a altor documente inedite am intocmit, atunci, un studiu intitulat „Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. Fragmente biografice sibiene (1929 – 1946)”, publicat in mai multe volume de specialitate datorită interesului pentru aceste documente biografice inedite cu referire la activitatea sa didactică la Academia Teologică din Sibiu.

Acuzele nu sunt, așadar, noi. Au fost invocate de regimul de stat comunist, in anul 1946 și au fost repetate, adesea, după anii 90, in mass media romanească, de cele mai multe ori pentru a lovi in Biserica Ortodoxă Romană.

La 7 februarie 1946, părintele rector Dumitru Stăniloae inainta mitropolitului Nicolae Bălan, o primă cerere de demisie din funcţia de rector:

„Inalt Prea Sfinţite, luand cunoştinţă de dorinţa Onor. Preşedinţii a Consiliului de Miniştri de a avea un alt om in fruntea Academiei teologice „Andreiene” şi ştiind că nu mai pot gandi să fac dificultăţi I.P.S.Voastre, iar pe de altă parte, că nu pot deţine un post opunandu-mă forţei de stat, prin prezenta pun la dispoziţia I.P.S.Voastre demisia mea.

I.P.S.Voastră ştie că nu m-am prins niciodată cu puterea de acest post, prin repetatele demisii ce Vi le-am inaintat. Deci o fac şi acum, fără regrete, mulţumind I.P.S.Voastre şi P.Ven.Cons.Arh. pentru increderea ce mi-a acordat-o vreme de 10 ani, datorită căreia am putut avea bucuria să văd in acest răstimp ridicandu-se şcoala aceasta pe culmile prestigiului.

Dar dacă nu regret beneficiul modest al postului şi mărirea lui – atat de greu plătite cu marile griji ce mi le-am făcut – ţin să precizez că regret faptul că e dorită plecarea mea din consideraţii de ordin extrabisericesc.

Vreau să fixez in această cerere că dacă conştiinţa şi opinia publică mă absolvă in vreo privinţă de orice pată, apoi aceasta este consecventa mea rămanere in afară de orice partid politic şi de orice ideologie de partid. Ca preot şi ca conducător al unei instituţii de formare a preoţilor, mi-am propus ca linie de conduită să răman mai presus de impărţirile politice dintre credincioşi. Mi-am menţinut această atitudine cu grele riscuri in vremea legionarismului care lupta mai vehement pentru otrăvirea sufletelor viitorilor preoţi. Am luptat tot timpul impotriva oricărei tendinţe de politicianizare a şcolii. Aceasta e marea mea nevinovăţie, sau poate marea vină pe care trebuie să o ispăşeşc acum.

In scrisul meu ziaristic de 15 ani m-am menţinut in vremuri de mari pasiuni, pe aceeaşi linie. Nu se va găsi in scrisul meu un singur cuvant de glorificare a lui Hitler, Musolini, de ură faţă de evrei sau de persiflare a democraţiei. Dimpotrivă, atat cat se putea, strecuram mereu marea idee a democraţiei evanghelice despre marea valoare a omului, despre dragostea in libertate etc. Toţi cunoscuţii din Sibiu mă ştiu ca pe un hotărat şi rar adversar al filogermanismului in vremurile cand făcea ravagii pe la noi.

Sunt acuzat de legăturile cu prof. N. Crainic. Toţi cei ce au citit „Gandirea” ştiu că articolele mele aveau caracter strict teologic, lipsind din ele orice element politic, orice tendinţă rasistă, fascistă sau antisemită. Cu ideile politice ale lui N. Crainic n-am avut nimic comun. I le dezaprobam public. Intalnirile mele cu el erau la 2-3 ani odată in mod incidental, ca cu orice cunoştinţă in general. Nu m-am bucurat de nici un favor, de nici un rand scris măcar, cat a fost ministru.

Am dus o viaţă retrasă, de om al cărţii. N-am conturbat pe nimeni in gustarea beneficiilor politice. Singura mea pasiune a fost ridicarea nivelului Şcoalei ce-o conduceam. Pentru aceasta am muncit pană la epuizare, rămanand om sărac, pentru apărarea ei am cheltuit tact şi grijă enormă. Mă retrag mulţumit că am reuşit să răman aşa pană azi şi să o menţin cu acest prestigiu. Dumnezeu să o ocrotească şi de aci inainte. Devotat, Dr. D. Stăniloae, Sibiu, 7 februarie 1946” (Arhiva Bibliotecii Mitropoliei (ABM) Sibiului, Fondul Bălan, Act. 1035, 7 feb. 1946).

La 3 iulie 1946, la incheierea anului academic, părintele Stăniloae depunea din nou, mitropolitului Bălan, cererea sa de demisie:

„Inalt Prea Sfinţite, sfarşindu-se anul academic, pun din nou, in interes mai inalt la dispoziţia I.P.S.Voastre, demisia mea din postul de conducere al Academiei teologice „Andreiene” aşa cum am făcut-o şi in februarie 1946. Ţin doar să fixez şi in acest act, ceea ce ştie I.P.S.Voastră, P.V.Consiliu Arhiepiscopesc, seriile de absolvenţi ai Academiei, opinia publică din Sibiu şi lumea bisericească din ţară, anume că:

In tot timpul celor 10 ani cat am indeplinit slujba de rector al acestei inalte instituţii de creştere a viitorilor părinţi sufleteşti ai poporului, am avut ca normă permanentă să feresc din toate puterile instituţia de orice subordonare a preocupărilor şi idealurilor ei sfinte scopurilor politice, eu insumi ferindu-mă de orice colorare şi angajare politică.

Acest timp coincide, spre mangaierea mea, cu ridicarea ei la cel mai inalt prestigiu spiritual şi cărturăresc datorită desigur increderii, sfătuirii şi ajutorării ce mi-aţi acordat tot timpul – lucru pentru care Vă mulţumesc cu recunoştinţă – dar cred că şi unei munci neobosite din partea modestei mele persoane, căreia s-au adăugat şi străduinţele colegilor mei. Părăsind acest post nu fac urmaşilor mei altă urare decat să menţină Academia „Andreiană” la nivelul pentru a cărui atingere mi-am dat şi ultimul strop de putere.

Rog pe I.P.S.Voastră să binevoiască a dispune să mi se rezerve proxima locuinţă convenabilă ce se va elibera in casele P.V.Cons. Arh., iar pană atunci să mi se calculeze chiria cuvenită pentru locuinţa ce voi mai fi silit să o păstrez in Academie, ca să-mi recapăt astfel alocaţia lunară de chirie de circa 60.000 lei reţinută de Minister şi totodată să se evite orice părere că aş beneficia de ceva pe nedrept. Sibiu, 3 iulie 1946. Devotat Dr. D. Stăniloae” (Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, Dosar III, 390-1946, Act. nr. 7502, 3 iul. 1946).

La 4 iulie 1946, mitropolitul Nicolae Bălan accepta cererea de demisie a rectorului Stăniloae, mulţumindu-i cu recunoştinţă pentru activitatea depusă in decursul celor zece ani şi accentuand nivelul ştiinţific inalt la care a ajuns Academia „Andreiană” in timpul mandatului său:

„Prea Cucernice Părinte Rector, văzand cererea de abzicere din postul rector al Academiei teologice „Andreiane”, de la 3 iulie a.c., binevoiţi a cunoaşte că am luat act cu aprobare de această demisie. Cei zece ani de conducere in calitate de rector al Academiei noastre formează o perioadă de inalt progres şi de inflorire a acestei instituţii datorită activităţii didactice şi ştiinţifice precum şi personalităţii culturale a P. C.Voastre. Pentru aceasta Vă exprimăm mulţumirile noastre. Vă rugăm totodată ca pană la numirea noului rector să binevoiţi a gira mai departe agendele de rector. Primiţi…” (Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, Dosar III, 390-1946, Act. nr. 7502, 4 iul. 1946).

La 28 ianuarie 1947, părintele Dumitru Stăniloae se adresa mitropolitului Nicolae Bălan, rugandu-l să-i acorde „obişnuita scrisoare canonică” pentru a incepe o nouă etapă in activitatea sa, „care va continua să fie inchinată tot Sfintei noastre Biserici. Facultatea de Teologie din Bucureşti i-a oferit catedra de Teologie Ascetică şi Mistică, după ce inainte cu patru ani ii propuse să ocupe catedra de Teologie Dogmatică. Exprima din nou, ierarhului transilvan, recunoştinţa pentru intregul sprijin oferit in formarea sa intelectuală şi in activitatea academică de la catedră:

„In acest moment de despărţire, simt că e o datorie de conştiinţă să mulţumesc I.P.S.Voastre pentru increderea ce mi-aţi acordat-o tot timpul. Datorită ei m-aţi instituit profesor la Academia teologică intr-o vreme cand nu reprezentam decat o speranţă, iar mai tarziu mi-aţi incredinţat misiuni din cele mai importante şi mai pline de cinste. Faptul acesta, apoi aprecierea, sfatul luminat şi bucuria sinceră cu care aţi insoţit necontenit străduinţele şi succesele mele intr-ale scrisului teologic, au alcătuit acea atmosferă spirituală care a stimulat cel mai mult lucrarea mea, pe care, din darul lui Dumnezeu şi printr-o muncă neprecupeţită, dezinteresată şi inchinată exclusiv sfintei noastre Biserici, am putut-o desfăşura in tot acest timp. Dacă intrigile recente, pentru mine cu totul neinţelese şi nejustificate, mi-au stanjenit activitatea, folosind chiar mijloace de natură să-mi distrugă insăşi cariera şi viaţa, ştiu că ele au intristat sufletul I.P.S.Voastre in aceeaşi măsură in care m-au mahnit pe mine. De aceea, asigurand pe I.P.S.Voastră că nu voi uita nici un act şi nici un cuvant prin care aţi promovat activitatea mea de la Sibiu. Vă rog să ajutaţi cu rugăciunile I.P.S.Voastre ca activitatea mea să fie şi pe viitor spornică, iar viaţa să nu fie ocolită de bunul Dumnezeu” (Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, Dosar III, 390-1946, Act. nr. 7502, 28 ian. 1947).

La 11 februarie 1947, mitropolitul Bălan răspundea şi de această dată, plin de recunoştinţă şi regret, părintelui Dumitru Stăniloae:

„Prea Cucernice Părinte, văzand cererea din 28 ian. a.c, de renunţare la catedra de Dogmatică de la Academia teologică „Andreiană” şi de binecuvantare de a trece ca profesor la Facultatea teologică din Bucureşti şi a face parte din clerul Mitropoliei Ungro-Vlahiei, binevoiţi a cunoaşte că am luat act cu aprobare de cererea făcută.

In acelaşi timp, exprimăm mulţumirile noastre pentru activitatea dezvoltată ca distins profesor şi educator, autor in domeniul problemelor şi al dificultăţilor acestei epoci, aducand soluţii in duhul lui Hristos şi cu mijloacele Bisericii Lui. Noi insoţim cu regrete plecarea P.C.Voastre din mijlocul nostru, unde V-am preţuit ca pe un ales colaborator al Nostru şi al corporaţiilor de la conducerea Bisericii noastre, dar ne consolează convingerea că oriunde Vă veţi găsi, activitatea P.C.Voastre va fi spre cel mai mare folos al sfintei noastre Biserici. Arhiepiscopia noastră se felicită că V-a avut bursier şi V-a oferit teren de muncă şi de validitare şi speră că şi de aici inainte veţi păstra legăturile cu ea. Primiţi P.C.Părinte, deodată cu arhiereasca binecuvantare, asigurarea alesei noastre preţuiri şi părinteşti afecţiuni. Nicolae” (Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, Dosar III, 390-1946, Act. nr. 1355, 11 feb. 1947).

Scrisoarea Mitropolitului Nicolae Bălan, adresata lui Petru Groza

Cu o zi inainte, la 10 februarie 1947, mitropolitul Nicolae Bălan trimitea lui Petru Groza, Preşedintele Consiliului de Miniştri, un „program de politică bisericească”.

Cu privire la părintele profesor Dumitru Stăniloae menționa următoarele: „Am ascultat de dorinţa ce mi-aţi arătat-o in scrisoare şi prin dese comunicări ce mi le-au adus de la Domnia Voastră, consilierii păr. Liviu Stan şi păr. Spiridon Candea, de-a schimba pe păr. Dumitru Stăniloae din fruntea Rectoratului Academiei teologice „Andreiene”. Am ezitat mult de-a face acest pas, pentru că era plin de ingratitudine faţă de un profesor distins, un teolog de rar talent şi de un bărbat respectat de tot clerul Bisericii noastre. Am făcut schimbarea cu sufletul indoit, dar văzand consecinţele ei de astăzi, vă mărturisesc că regret a o fi făcut: părintele D. Stăniloae a plecat de la Academia teologică „Andreiană”, lăsand in urma sa un gol pe care cu altul nu-l pot umplea. Tot clerul nostru, cu mine in frunte, regretă această pierdere ce o indurăm prin plecarea de la noi a păr. D. Stăniloae. Din cazul acesta scot concluzia că nu e bine să se amestece bărbaţii politici in asemenea chestiuni şi nu e bine să asculte conducătorii Bisericii de asemenea inmixtiuni” (…) (Arhiva Bibliotecii Mitropoliei, Fond Bălan, Act. 1130, 10 feb. 1947, pp. V-VI).

Aceste texte semnate de părintele profesor Dumitru Stăniloae in anii 1946 și 1947 constituie argumente indubitabile cu privire la atitudinea sa față de mișcarea legionară, in perioada interbelică.

El se delimitează de orice apartenenţă la vreun partid politic sau ideologie de partid, arătand in mod limpede care i-a fost linia de conduită in timpul celor zece ani, cat a condus destinele prestigioasei instituţii teologice din Sibiu, luptand mereu impotriva oricărei tendinţe de politicianizare a şcolii.

Onestitatea academică și etica jurnalistică obligă INSHR-EW să țină cont, pe viitor, și de aceste texte inedite ale părintelui Dumitru Stăniloae, identificate in Arhivele Mitropoliei Ardealului din Sibiu, și nu doar de unul sau mai multe texte din presa bisericească interbelică utilizate ideologic și părtinitor.

Ziarul „Telegraful Roman” a condamnat, la 1 ian. 1934, crima săvarșită de studentul legionar Nicu Constantinescu, din data de 29 dec. 1933, asupra prim ministrului Romaniei I. G. Duca, pe peronul gării din Sinaia. A menționat „mana criminală” a nesocotitului tanăr, care a răpit țării romanești pe unul dintre cei mai vrednici și distinși bărbați ai vieții publice romanești. „Osandim cu toată hotărarea făptuirea de la Sinaia, scria redacția ziarului.” (Telegraful Roman, 1 ian. 1934, nr. 1, 1934).

La 3 aug. 1941, Ziarul „Telegraful Roman” informa despre condamnarea la moarte a legionarilor care au săvarșit in luna noiembrie 1940 „omorurile de la Jilava, precum și omorurile profesorilor Nicolae Iorga și Virgil Madgearu” (nr. 32, 3 aug. 1941).

Rebeliunea legionară din zilele de 21-23 ian 1941 a fost criticată in paginile ziarului „Telegraful Roman”, preoții fiind chemați să indemne „pe toți fiii țării la pace și supunere sub conducerea consfințită a statului”.

Nici părintele Dumitru Stăniloae, nici ziarul „Telegraful Roman” n-au aprobat manifestările violente extreme ale unor membri ai Mișcării Legionare și nu s-au solidarizat cu acestea. Dimpotrivă, le-au condamnat vehement. Despre lucrurile acestea, INSHR-EW păstrează tăcere.

Discursul anticomunist al părintelui profesor Dumitru Stăniloae in perioada interbelică

Ar fi fost onest ca INSHR-EW să menționeze și faptul că pe tot parcursul perioadei interbelice, părintele profesor Dumitru Stăniloae, acuzat de „apologia legionarismului și fascismului”, a fost un trăitor şi un mărturisitor exemplar al credinţei creştine ortodoxe, printr-o atitudine verticală de condamnare a ideologiei ateismului comunist, instaurat in Uniunea Sovietică, incepand cu anul 1917, prezentand, in presa interbelică, influenţa distructivă a acestuia asupra vieţii religioase in spaţiul ortodox.

Atitudinea sa nu a fost una singulară, ci s-a inscris in contextul general istoric din Romania interbelică, in care Biserica Ortodoxă Romană şi-a definit foarte clar poziţia faţă de politica regimului de stat comunist inregistrată in Uniunea Sovietică.

Discursul ierarhilor și al profesorilor de teologie romani ortodocși impotriva comunismului in perioada interbelică, dar, mai ales, in anii războiului antisovietic (1941-1944), a fost o constantă in presa bisericească interbelică.

Erau aduse la cunoștința opiniei publice ororile ideologiei comuniste manifestate in acte de cruzimi nemaintalnite impotriva Bisericii Ortodoxe din Uniunea Sovietică: interdicţia libertăţii religioase, urmăriri, arestări și ucideri ale multor ierarhi şi clerici ortodocşi ruşi, supunerea acestora la suferinţe inimaginabile, inchiderea de biserici şi mănăstiri şi profanarea acestora prin transformarea lor in muzee, magazii, depozite, cinematografe sau localuri de distracţii, bunuri bisericeşti şi mănăstireşti secularizate, scoaterea instituţiilor bisericeşti şi a credinţei religioase din viaţa societăţii, propaganda de ateizare a poporului prin şcoli şi instituţii special infiinţate in acest sens şi toate consecinţele dramatice ce au urmat pe acest plan. Insemnările aveau rolul de a informa, dar şi de a forma o convingere de conştiinţă in randul credincioşilor romani ortodocşi vis a vis de respingerea ateismului comunist şi a regimului de stat aflat la putere, la vremea aceea, in Rusia Sovietică.

Titluri de articole precum: „Carmuirea sovietică nimiceşte in Rusia pană şi dreptul de inchinare” (episcopul Vartolomeu Stănescu al Ramnicului – Noul Severin, 1930), „Pomelnicul episcopilor ortodocşi ruşi ucişi, torturaţi şi morţi in anii 1917-1926” (1930), „Misiunea creştină a statului” (prof. Teodor M Popescu, 1934), „Poziţionarea faţă de ateism in cadrul lucrărilor Congresului Naţional Bisericesc” (1935), „Pastorala ierarhilor Transilvaniei impotriva comunismului” (1936), „Cuvantul Bisericii pentru războiul sfant” (patriarhul Nicodim Munteanu, 1941), „Războiul sfant contra hidrei bolşevice”(mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, 1941), „A inceput lupta impotriva bolșevismului” (1941), „Războiul sfant in apărarea credinței și a onoarei” (1941), „Ce este bolșevismul?” (1941) „Dela Nero la Stalin” (Teodor M. Popescu, 1942), „Vitalitatea Bisericii Ortodoxe” (Teodor M. Popescu, 1942) sau expresii precum: „balaurul apocaliptic al bolşevismului”, „păgani fără de Dumnezeu”, „hulitori ai Crucii lui Hristos”, „armate ale lui Antihrist care neagă semnul sfant şi biruitor”, „Satana cu toată hoarda sa barbară” etc., pot fi regăsite in paginile revistelor eparhiale din Romania interbelică.

Pericolul ateist comunist și lupta impotriva acestuia a constituit o chestiune de viață și moarte pentru mulți ierarhi, profesori de teologie, credincioși mireni și monahi romani ortodocși, pe care au mărturisit-o in cuvant și faptă și din cauza căreia au fost judecați, condamnați și inchiși in inchisorile comuniste.

La 27 iunie 1941, mitropolitul Bălan al Ardealului scria: „De un pătrar de veac incoace omenirea nu-și putea găsi odihnă in suflet la gandul că adunarea vrăjmașilor lui Dumnezeu, care se așezase pe capul poporului rusesc, lucrează pe toate căile să ducă otrava in toate țările și că intr-o bună zi ar putea să dea foc lumii intregi.”

„De un pătrar de veac Satana dănțuiește pe spinarea Rusiei bătandu-și joc de Dumnezeu și de sufletele oamenilor. Bisericile au fost arse sau prefăcute in săli de petreceri; oamenii care indrăzneau să pomenească numele Domnului Iisus Hristos au fost uciși sau aruncați in ocne; copiii au fost invățați să radă de cele sfinte. Lui Iuda vanzătorul Domnului i-au fost ridicate statue, de parcă el ar fi mantuit lumea. Nu s-a mai pomenit pe lume atata nebunie, atata ură impotriva lui Dumnezeu și a Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Cu adevărat, Satana era cel ce sufla in focul de nebunie care pustia viața in acea impărăție”.

„Dar Dumnezeu nu se lasă batjocorit pană la sfarșit. Cine scoate pe Dumnezeu din sufletul său, pierde orice omenie, fața lui se schimonosește și tot ce face intre oameni e spre răul lor. Ceata de nebuni și de nemernici care au crezut că pot conduce fără Dumnezeu și impotriva lui Dumnezeu un popor foarte numeros, n-au reușit să producă altceva decat vrajbă și nesiguranță in lume, neranduială și nemulțumire generală in țară la ei. O astfel de țară trebuia să cadă la cea mai mică suflare de dinafară. Ca un uriaș cu picioare de lut, așa se prăbușește azi această țară a bolșevismului” („Telegraful Roman”, nr. 27, 29 iun. 1941).

Intr-un articol intitulat „Anticreştinismul comunist”, publicat in revista Biserica Ortodoxă Romană, 1942, nr. 1-4, p. 13, profesorul de istorie bisericească universală, Teodor M. Popescu, de la Facultatea de Teologie din București scria: „Suntem la o răspantie de o gravitate excepţională şi de importanţă epocală. Războiul actual este mult mai mult decat o luptă pentru teritorii şi pentru bunuri materiale, mai mult decat un război politic şi economic; este şi o luptă gigantică pentru idei ce-şi dispută sufletul şi viitorul omenirii”.

Toate aceste articole sunt catalogate astăzi, de o categorie a istoricilor sau intelectualilor publici din Romania, ca aparținand exclusiv propagandei fasciste, antisemite, totalitare, naţionaliste și ortodoxiste interbelice.

Articolele despre comunismul din Uniunea Sovietică, au adus in discuție, in mod inevitabil, și așa numitul „iudeo-comunism” sau „iudeo-bolșevism” in legătură directă cu realitățile istorice și sociale constatate la acea vreme. Este datoria INSHR-EW să aducă argumente impotriva așa zisului „mit iudeo – comunist” din perioada interbelică!

Legătura dintre ortodoxie și națiune la părintele Dumitru Stăniloae

Nu putea să lipsească din comunicatul INSHR-EW, raportarea părintelui Dumitru Stăniloae la ortodoxie și naționalism – ca expresie a apologiei fascismului și legionarismului!

In perioada in care a fost redactor responsabil al ziarului „Telegraful Roman”, părintele Stăniloae a scris numeroase articole cu privire la legătura firească și organică dintre Biserica Ortodoxă Romană și neamul romanesc, idee in care a crezut și pe care a mărturisit-o pe tot parcursul vieții sale: „Idealul național permanent” (1940), „Prin ce se promovează conștiința națională” (1940), „Ortodoxia, lumina lumii și inima neamului nostru” (1940), „Ardealul frant in două” (1940), „Restaurarea romanismului in destinul său istoric” (1940), „Creștinism și naționalism” (1940) etc. Articolele cele mai bune publicate in anii 30, in revista „Gandirea” și in ziarul „Telegraful Roman”, pe această temă, au fost cuprinse in cartea sa, Ortodoxie și Romanism, Sibiu, 1939.

Voi cita, spre exemplificare, unele paragrafe din editorialul său intitulat Pentru o mai bună educație in școlile teologice, publicat la 13 septembrie 1936:

„Dar pentru că problema disciplinei in școlile teologice s-a pus in legătură cu anumite manifestări deviate de naționalism, să spunem cateva cuvinte și despre naționalismul studenților teologi și al preoților: …

După iubirea de Dumnezeu, iubirea de neam, acesta e programul școlilor teologice și al preoțimii. Și acesta e raportul just intre ele. Nu e mai presus iubirea de neam, ci cea de Dumnezeu, dar amandouă sant atat de strans legate, incat una fără alta e pentru noi un lucru nenatural, abstract, extreme bolnăvicioase: catolicism sau păganism.

Din raportul astfel stabilit reiese clar cum trebuie să fie naționalismul studentului teolog și al preotului. Naționalism pană la sacrificiu, dar manifestandu-se in acte compatibile cu Dumnezeu și cu un preot stăpanit de gandul la Dumnezeu.

Naționalism de concepție, de simțire fierbinte, de muncă și devotament in slujba neamului; să pui in slujba neamului toate virtuțile creștine și preoțești. Naționalism impus cu sabia duhului, care taie durabil dușmanii și-i pregătește cale triumfală, nu naționalism de strigăte, de marșuri, de cămăși și de violență. Chiar dacă vor fi avand și ele oarecare efect, el e cu mult mai mic și in orice caz, e incompatibil cu preotul și cu studentul teolog, care in felul acesta mai mult pierde din prestigiul personal și al instituției bisericești decat caștigă.

Propagandă cu cuvantul, cu ideea, dar nu de pe scena adunării electorale, de unde se dau bani și rachiu, ci in toate ocaziile firești ale vieții. Propagandă pentru idee, pentru neam, iubirea lui, dar nu cutare sau cutare partid. Să nu substituim neamului partidul. Să fim naționaliști, nu partidiști. Să vorbim de neam, nu de un partid sau altul.

Să aprindem dragostea de neam, nu de un partid. Rămanem așa mai presus de imperecherile oamenilor, ascultați de toți și pregătim așa mai bine toate sufletele pentru organizațiile naționaliste. Să nu ne inscriem intr-un partid naționalist, care pe langă iubirea de neam mai are și multe detalii mai puțin frumoase cu care noi nu putem face cauză comună. Să rămanem nu inscriși, ci crescuți din trunchiul neamului. Să aducem naționalismului o contribuție de clarificare a țelurilor, de purificare a scăderilor, de spiritualitate”.

In articolul intitulat Scurtă interpretare teologică a națiunii, părintele Stăniloae arăta că „națiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne in Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. In fiecare arată o nuanță din spiritualitatea sa nesfarșită. Le vom suprima noi, vrand să rectificăm opera și cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ține la existența fiecărei națiuni, protestand cand una vrea să oprime sau să suprime pe alta și propovăduind armonia lor, căci armonie deplină este și in lumea ideilor dumnezeiești. Sf. Paști, 1934” („Ortodoxie și Romanism”, Sibiu, 1939, p. 44).

Găsim aici elemente care să confirme acuzele de discurs toxic legionar, menționate in comunicatul INSHR-EW la adresa părintelui Stăniloae?

Tendința de a-l incrimina pe părintele profesor Dumitru Stăniloae ca naționalist, ortodoxist, simpatizant al mișcării și ideologiei legionare, antisemit, xenofob, antiliberal și antidemocratic nu este nouă. A revenit adesea după anii 90, in mod repetat.

Unul din combatanții și detractorii consecvenți ai părintelui Dumitru Stăniloae și ai Bisericii Ortodoxe Romane, in genere, a fost, in ultimii ani, Oliver Jens Schmitt, care a publicat, in anul 2023, cartea: „Biserica de stat sau Biserica in stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Romane (1918-2023)”, Ed. Humanitas, București, 2023.

Intr-un articol apărut in data de 23 iulie 2024, pe site-ul Europa Liberă cu referire la comunicatul INSHR-EW, din 17 iulie 2024, autoarea articolului, care face erori impardonabile in atribuirea directă a unor texte despre situația evreilor din Europa, părintelui Stăniloae, prin simpla ei concluzie, că informațiile din rubrica respectivă erau intocmite de redactorul responsabil al revistei, afirmație pe care nu o argumentează in niciun fel, prezintă un punct de vedere al aceluiași OJS, cu privire la hotărarea Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, de aprobare a canonizărilor unor clerici ortodocși. Nu este menționat modul in care a avut acces la informația lui OSJ.

Potrivit informațiilor apărute pe acest site, OJS consideră că aceste canonizări au loc intr-o perioadă in care forțele tradiționaliste și ortodoxe au intaietate. Despre părintele Dumitru Stăniloae, spune că a fost unul dintre cei mai importanți susținători „teologici” ai Mișcării Legionare, un oportunist, care s-a adaptat la toate regimurile din istoria recentă a Romaniei, fiind astfel, exact opusul unui martor statornic al credinței și că a susținut concepte pseudo-teologice și in cele din urmă eretice ale Legiunii, atunci cand a spus că „creștinismul este calea spre națiune”.

Afirmațiile acestui domn sunt absolut aiuritoare și se rostogolesc cu o repeziciune uimitoare. Ce inseamnă pentru OSJ afirmația: „Creștinismul este calea spre națiune”? Și de ce ar fi această idee un concept pseudo-teologic și eretic al Mișcării Legionare? Denotă, din nou, lipsa oricăror cunoștințe elementare teologice – istorice. Probabil că din cauza carențelor de exprimare in limba romană nu poate exprima ce gandește. Dacă se referă la relația dintre națiune și confesiune, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane poate să-i confere suficiente argumente pentru rolul Bisericii in emanciparea națională și culturală a neamului nostru de-a lungul secolelor.

Intr-o postare anterioară, de anul trecut, in care am făcut o scurtă recenzie critică la cartea sa publicată in 2023, despre Biserica Ortodoxă Romană, am arătat aceeași poziționare a lui OSJ față de părintele Dumitru Stăniloae, despre care scrie că a fost „unul dintre cei mai cunoscuți, dar și cei mai controversați teologi ai BOR din secolul XX” (p. 27). Critică gandirea părintelui Stăniloae cu privire la relația dintre ideea de națiune și ortodoxie, aruncand-o in coșul ideologiei legionare.

Să ne readucem aminte de poziția lui OJS despre Biserica Ortodoxă Romană de acum cațiva ani!

In anul 2018, a publicat, in ziarul elvețian Neue Zurcher Zeitung, un articol denigrator la adresa Bisericii Ortodoxe Romane intitulat: „Ob Faschisten oder Kommunisten – Rumaniens Orthodoxe Kirche war stets eine Dienerin der Macht”/ „Fie fasciști sau comuniști, Biserica Ortodoxă a Romaniei a fost mereu o slujitoare a puterii” (21 iul. 2018), in care aducea acuzații grave (unele dintre ele absolut impardonabile) la adresa acesteia, precum: lipsa celei mai mici contribuții a Bisericii Ortodoxe Romane la democratizarea Romaniei după 1989; construcția Catedralei Mantuirii Neamului pentru care se cheltuiesc bani publici dar și donațiile credincioșilor unei țări sărace și care amintește de sloganurile mișcării legionare fasciste – ortodoxe; poziționarea tradițională critică a Bisericii Ortodoxe Romane față de Occident; campaniile antioccidentale pentru valorile familiei impotriva homosexualității „in sens deplin rusesc” („ganz in russischem Sinne”), folosirea Bisericii Ortodoxe Romane de către regimul de la Moscova, ca parghie pentru deținerea unei cat mai mari influențe in Romania – cea mai importantă țară NATO la Marea Neagră etc.

In anul 2021, in același ziar elvețian „Neue Zurcher Zeitung”, a publicat un alt articol intitulat: „Biserica Ortodoxă Romană și Academia Romană amenință cu ideologia lor național-ortodoxă legăturile Romaniei cu Occidentul”/ „Kirche und Wissenschaft bedrohen mit ihrer national-orthodoxen Ideologie Rumäniens Westbindung” (26. oct. 2021), informand in legătură cu o intalnire comemorativă de la „mănăstirea națională Putna”, organizată in perioada 14-17 august 2021, sub genericul: Serbarea de la Putna – 150. Continuitatea unui ideal, la care au participat numeroși studenți din Romania.

Informează, de asemenea, asupra faptului că Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane și Președintele Academiei Romane, prezenți la acest eveniment cultural, au aplaudat discursul președintelui Ligii studenților din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, care „a vorbit despre credință și națiune in spirit legionar și care in aparițiile lui publice și social-media folosește in mod intenționat componente vizuale și de limbaj din tradiția mișcării legionare și se bucură de acordul figurilor centrale politice ale țării”.

Malițiozitatea lui OJS merge mai departe: „Numele de Catedrala Mantuirii Neamului, proiectul central al patriarhului Daniel, indică programul inițial al mișcării legionare: un etno-naționalism ortodox in care ceilalți cetățeni neortodocși ai țării aflați in număr foarte mare: uniți, catolici, protestanți, iudei și musulmani sunt cel mult tolerați”.

Cu privire la Academia Romană, OJS diferențiază intre „conducerea ei național-ortodoxă și institutele Academiei, unde există o abordare critică in cercetarea istoriei”. Fără a aduce nici cel mai mic argument, afirmă că „președintele Academiei Romane, la fel ca și patriarhul, are probabil un trecut legat de securitate. In cadrul cercetării științifice el este o figură cheie care alimentează de ani de zile un discurs naționalist și apropierea de Biserică”.

Menționează, de asemenea, că unele voci critice exprimă faptul că „Academia Romană transmite semnale antisemite sub conducerea lui Ioan Aurel Pop”. Potrivit lui OJS, „președintele Academiei Romane și patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane iși oferă reciproc reputație politică și recunoaștere”.

La finalul textului său, autorul consideră că „opțiunea național-ortodoxă ar insemna pentru romani, o autoizolare in sărăcie, intr-o țară geostrategică a nimănui, intre Uniunea Europeană și Rusia, sau un statut vasal aflat in orbita lui Putin”.

Absolut macabru!

Și cand te gandești că acest om este profesor la Institutul de Istorie Est-Europeană din cadrul Facultății de Istorie și Studii Culturale a Universității din Viena și membru titular al Academiei Austriece de Științe. Aceste analize definesc mai degrabă un ideolog de serviciu și nu un istoric.

Poziționarea Bisericii Ortodoxe Romane față de mișcarea și ideologia legionară și implicit față de antisemitism in perioada interbelică constituie o temă care trebuie să fie analizată, in continuare, in cadrul cercetărilor istorice de specialitate.

Cu siguranță că au existat clerici romani ortodocși care au simpatizat cu ideile mișcării legionare sau au fost și membri ai acesteia in diferitele etape ale existenței acesteia, dar este absolut obligatoriu să analizăm nuanțat această temă, fără ură și părtinire, să contextualizăm istoric, să diferențiem etapele de evoluție ale acestei mișcări politice și tipurile de atitudine inregistrate in epocă, să nu tragem concluzii pripite, să nu identificăm, fără discernămant, discursul Bisericii Ortodoxe Romane din perioada interbelică cu discursul acestei mișcări și ideologii politice, pentru că altfel vom cădea in plasa ideologiei teziste demolatoare.

Să ne iubim Biserica și neamul și să-i cinstim pe sfinții mărturisitori și mucenici ai Bisericii noastre!

Pr. prof. Mihail Săsăujan

Sursa: Basilica.ro

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 90

Id: 81534

Data: Jul 27, 2024

Imagine: