Răzvan Mihai Clipici, directorul componentei Cultură din cadrul Sectorului cultură, pictură și restaurare al Administrației Patriarhale, scrie un articol cu date istorice despre preoții Ilarion Felea, Ilie Lăcătușu, Dumitru Stăniloae, ca răspuns la diverse acuze apărute in spațiul public la adresa lor, după canonizare.

Text integral:

Preoții Ilarion Felea, Ilie Lăcătușu și Dumitru Stăniloae mărturisitori ai dragostei creștine intr-o epocă marcată de ură și dezbinare

In ultimele zile, in spațiul public din Romania au apărut numeroase păreri pro și contra legate de canonizarea celor 16 sfinți hotărată de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane in ședința de lucru din 11-12 iulie 2024. Vestea acestor canonizări a provocat pentru cei mai mulți clerici și credincioși o mare bucurie, acești sfinți avand deja o cinstire bine sedimentată in conștiința poporului roman.

Au existat și unii oameni care și-au manifestat indoielile privind unele aspecte din viața părinților canonizați, care la prima vedere par a fi controversate, uneori chiar neințelese. Cu siguranță mulți dintre cei care au astfel de indoieli au o dorință sinceră de a cunoaște adevărul și de a se incredința de sfințenia acestor mari părinți duhovnicești care și-au arătat smerenia și dragostea lor nemărginită in condiții greu de suportat, de tortură și umilințe, unii dintre ei plătind cu viața mărturisirea lor de credință.

Preotul Mucenic Ilarion Felea

In ceea ce privește asocierea Preotului Mucenic Ilarion Felea cu mișcarea legionară, aceasta trebuie ințeleasă in contextul epocii. După abdicarea regelui Carol al II-lea și instaurarea regimului național-legionar, imixtiunea politicului in problemele Bisericii a cauzat mari frămantări interne in viața eclesiastică.

In această situație, s-a simțit nevoia realizării unui dialog spre a readuce clerul și poporul credincios pe drumul rațiunii și al echilibrului. Pentru realizarea acestui dialog s-au ales oameni cu notorietate și autoritate. Intre acești oameni s-a numărat și Părintele Ilarion Felea, care in noiembrie 1940 se inscria in Mișcarea Legionară, din ascultare față de chiriarhul său, Episcopul Andrei Magieru al Aradului, pentru a menține o stare de echilibru și discernămant in randul clericilor și a tinerilor simpatizanți ai acestui curent, devenind șeful cuibului, „Sfantul Ioan Gură de Aur”, in realitate un grup de reflecție al preoților care aborda probleme eclesiastice. Activand ca reprezentant al Bisericii, și nu ca persoană angajată politic, Părintele Ilarion Felea a manifestat cu discernămant o atitudine echilibrată, apărand autonomia Bisericii și neimplicarea ei in proiecte politice riscante.

Caracterul strict contextual al inscrierii sale in Mișcarea Legionară este arătat și de faptul că la numai două luni de la acest moment, incetează orice activitate legată de această afiliere politică.^[1]

Despre dezacordul său cu privire la ororile legionare, Părintele Ilarion avea să mărturisească: „Orice legătură de prietenie sau simpatie cu foștii legionari am intrerupt-o odată cu producerea rebeliunii pentru motivul că auzind despre jafuri făcute la casele evreiești, despre bătăi, eu ca preot nu puteam accepta asemenea lucruri, apoi suferințele mele ulterioare fără să am nici o vină, căzand pur și simplu victimă unor imprejurări in afară de voința mea, m-am indepărtat și mai mult de oricine care a făcut parte din Mișcarea Legionară. De aceea ii evit oriunde ii intalnesc.”[2]

Vestea despre mărturisirea credinței și moartea martirică a Părintelui Ilarion a depășit granițele țării. Revistă americană „The Orthodox Word”, editată de Saint Hermann Press, a dedicat numărul 315, din anul 2017, Părintelui Ilarion Felea. Ediția evocă personalitatea părintelui și prezintă două capitole din Talcuirea Sfintei Liturghii, sub coordonarea și traducerea Dianei Suvak. In textul de prezentare al revistei se afirmă următoarele:

„Acest număr al „The Orthodox Word” prezintă biografia unui erou creștin care a suferit in inchisorile din Romania in timpul celor peste patruzeci de ani de stăpanire comunistă din această țară. Părintele Ilarion Felea, preot căsătorit, cu doi copii, a fost un slujitor insemnat, cercetător, teolog și autor remarcabil, ale cărui opere sunt foarte apreciate și studiate pană in prezent. Marele teolog roman, Părintele Dumitru Stăniloae, afirmă „Părintele. Ilarion m-a depășit … Eu am tradus Filocalia, dar el chiar a trăit-o.”

Pentru poziția sa față de Hristos, fără compromisuri, a fost arestat de trei ori. In timpul incarcerării sale finale, in renumita inchisoare Aiud, el a devenit cel dintai duhovnic și povățuitor al prizonierilor. Moartea sa martirică a survenit in 1961.”^[3]

Preotul Mărturisitor Ilie Lăcătușu

Calitatea Preotului Mărturisitor Ilie Lăcătușu de șef de cuib in timpul Statului Național Legionar nu este probată documentar, ea fiind atribuită părintelui de ofițeri de Securitate, pe baza unor delațiuni, fiind insoțite de multe informații contradictorii.

Apartenența Părintelui Ilie Lăcătușu la Mișcarea Legionară a fost una formală, foarte restransă ca timp și ca activitate. In afara faptului că a distribuit afișe electorale ale Gărzii de Fier, in perioada studenției, inaintea interzicerii acesteia, fapt care in sine nu este o dovadă a susținerii unei ideologii sau a unui partid, nu au existat dovezi privind o activitate prolegionară.

De altfel, Securitatea nu a luat in calcul pentru arestarea Părintelui Ilie nici fișele personale intocmite de Legiunea de Jandarmi Valcea in 1933 și 1934 și nici declarația dată in fața protoiereului județului Mehedinți in 1941 de Părintele Ilie, ci delațiunile unor persoane din Buicești, precum și declarațiile date de părinte in detenție, in condiții de presiuni fizice și psihologice specifice mediului de anchetă și celui carceral.

In declarația dată de Părintele Ilie la 17 martie 1941, in fața protoiereului județului Mehedinți, Gheorghe Stoichițescu, și a secretarului acestei protoierii, el afirma următoarele: „in legătură cu acuzațiile nedrepte pe care mi le aduce dl. inv. Diaconu din satul Buicești – Mh, declar următoarele: Ințelegand să răspund chemării Conducătorului Statului, m-am incadrat cu cele mai curate intențiuni in Mișcarea Legionară, cu gandul la jertfelnicie pentru binele Neamului și Patriei, lucrand cu ințelepciune și tact in rolul meu de educator in această latură de indrumare civic-național-patriotică. De aceste ganduri fiind preocupat și pătruns de conștiința misiunii hainei și prestigiului preoțesc, n-am făcut fapte de ocară și prilej de poticnire celor buni, deoarece eram intrarmat nu cu muniții și arme ucigătoare pe care nu le-am avut niciodată nici promise, nici in posesie, ci am avut in ciuda tuturor vrăjmașilor, credința in Dumnezeu și respectul față de tot omul. Lucrand in dragostea evanghelică, am purces in prisosul de timp ce mi-l ingăduiau treburile bisericești, la această muncă socială, nu in clevetiri, nu in defăimări și nici in tovărășia celor fără de minte sau a derbedeilor, cum ii califică dl. inv. Al. Diaconu pe scumpii mei enoriași, deși sunt oamenii cei mai nepătați, cei mai harnici și mai distinși fii ai satului. […] Din fața Sf. Altar am chemat, am binevestit prin predici voia Domnului Hristos, nicidecum aluziuni și apologii politice […]. Nu s-a pomenit la Sf. Slujbe niciun nume al vreunui șef de sector legionar. Nici nu mi s-a cerut aceasta, ci m-am rugat cu bunii romani și creștini cu multă osardie lui Dumnezeu ca in aceste vremuri de grele incercări pentru neamul omenesc, bantuit de duhul vrăjmășiei fratelui către frate, să dea putere multă in dragoste și fapte și ajutor insutit Regelui nostru, Conducătorului Statului și intregului său guvern. […] Purtarea in ținută și cuvant mi-a fost cuviincioasă oricand și oriunde. La dragostea mea față de enoriași pe care nu i-am amenințat niciodată prin vorbe necumpătate, mi s-a răspuns totdeauna și mi se răspunde și azi cu cea mai insuflețită dragoste. Dovadă pentru aceasta face cu prisosință reacțiunea vie față de șiretenia și răutatea unora, care incearcă să-mi găsească mie vină pe nedrept. Așa se explică această participare atat de numerică a obștii sătești la această anchetă spre a veșteji fățiș indrăznețul atentat contra onoarei mele din partea dlui Al. Diaconu și al restransei sale șlehte de oameni certați cu bunul simt și morala creștină. Neintemeiatele d-sale insinuări, care mai de care mai vicioase in fond culminează in ingenioasa ciudățenie, aducandu-mi infama acuzație că am fost chemat să iau arme și muniții și-am indrumat pe locuitori să se inarmeze și să meargă după mine la Rebeliune. Ce putea să iscodească in imaginația sa o inimă otrăvită de răutate și ură personale ce mi-o poartă reclamantul de atata amar de vreme, preocupat zilnic de gandul cum să mă facă să cad pentru că nu m-am complăcut in petreceri ieftine cu domnia sa. […] Așadar cu conștiința curată că nu sunt pătat de invinuirile ce mi se aduc din răutate și că n-am făcut fapte de ocară in puțina vreme cand la carma Țării a fost Mișcarea Legionară alături de Dl General Antonescu, cred in biruința adevărului asupra acuzațiilor ce mi se aduc și aștept cu smerenie justă calificare a acelor incriminări fictive ce mi s-au adus de Dl Al. Diaconu și ai săi.”^[4]

Declarația detaliată a Părintelui Ilie asupra faptelor săvarșite, și mai ales a celor nesăvarșite, lămurește percepția sa asupra apartenenței la Mișcarea Legionară. Dacă in perioada studenției calitatea sa de membru al cuibului „Oltețul de Jos” a insemnat, conform documentelor intocmite de Jandarmerie, distribuirea de afișe electorale, la nivelului anilor 1940-1941 este vorba mai degrabă de o supunere față de autoritatea de Stat, față de partidul aflat la guvernare, fără ca acest lucru să insemne o promovare a ideilor legionare, fără să tulbure in vreun fel viața comunității sau a vreunei persoane, fără să folosească forța sau ura impotriva cuiva, „credința in Dumnezeu și respectul față de tot omul” fiind principiul după care s-a ghidat părintele.

Reclamația invățătorului Diaconu avea să-i creeze mari probleme Părintelui Ilie, după cum el insuși rememora după mulți ani. La 20 aprilie 1967, sursa „Angelescu” informa Securitatea despre discuția pe care a avut-o la 6 aprilie 1967 cu Preotul Ilie Lăcătușu.

Acesta afirma că: „mi-a povestit apoi că a suferit mult, că a fost inchis, că i-au murit copii, rămanand numai cu o fată. Iși făcea �mea culpa�, că numai el este vinovat, că nu-i pare rău că a suferit el, dar din cauza lui a suferit familia și și-a pierdut copii. Intrebandu-l cu ce s-a făcut vinovat, mi-a răspuns că pentru politică legionară. Mi-a vorbit apoi că nu a fost inscris, dar a participat la 6 ședințe ale legionarilor și fiindcă el se bucura de mult respect și autoritate in comună ei țineau neapărat să pună mana pe el. Din nou a repetat vinovăția sa și față de stăpanire și față de familie și că el personal și-a meritat pedeapsa. Din discuțiile purtate mi-a făcut impresia unui om sincer, care și-a restructurat radical concepțiile de viață. Este un om cinstit și muncitor, colaborează cu organele de Stat locale și și-a atras simpatic și increderea locuitorilor din Gardești, numai in doi ani”.^[5]

Despre regretul și delimitarea Părintelui Ilie Lăcătușu privind asocierea cu Mișcarea Legionară, căpitanul de Securitate Răduț Constantin, scria intr-o nota informativă: „Lăcătușu Ilie este cunoscut in evidență la problema foști condamnați și este urmărit informativ prin mapa de comună. Din notă rezultă că acesta regretă faptele sale din trecut și are o poziție bună. Ca urmare a faptului că poziția acestuia e confirmată și de alți agenți, se vor face propuneri pentru a fi trecut la compartimentul pasivi acest suspect”.^[6]

Despre așa-zisa lipsă de empatie față de cei deportați nu avem mărturii documentare care să confirme sau să infirme această presupunere, insă această ipoteză este desființată atunci cand privim atitudinea părintelui față de colegii săi din detenție aflați in suferință. Ieromonahul Nicolae Marinescu, stareț al Mănăstirii Sitaru, iși amintea cu evlavie de Părintele Ilie, mărturisind că:

„In fața lui pălea orice răutate. Era atat de bland și de răbdător incat celor din jurul său le era jenă de răutatea care ii măcina. Vorbea foarte puțin, dar cuvintele lui iți umpleau inima de bucurie duhovnicească. Nu este de mirare că și după moarte, trupul părintelui alină sufletele credincioșilor ajunși langă dansul”.^[7] Dragostea jertfelnică a Părintelui Ilie față de cei aflați in suferință este mărturisită și de fiica Preotului Nicolae Stăncescu, fost deținut politic. Aceasta afirma intr-un articol cat de mult bine i-a făcut Părintele Ilie tatălui său, slăbit de torturile la care fusese supus, preluand sarcinile grele pe care le avea de făcut in timpul detenției. Astfel, Silvia Stoia preciza: „Tăticul a petrecut toată perioada detenției (pană in 1964) la Periprava alături de preotul Ilie. Tatăl meu era foarte slăbit, după regimul de exterminare la care fusese supus. La un moment dat, au lucrat impreună, ca zidari. Părintele Ilie a fost singurul care l-a acceptat pe tatăl meu in echipă, așa slăbit și bolnav cum era. Cand li se impuținau puterile colegilor de suferință, cațiva preoți, printre care și părintele Ilie, cedau porția lor de paine și ei se hrăneau doar cu o bucată de turtoi. Părintele Ilie era tăcut, bun cu toată lumea și foarte smerit. Tatăl meu avea o impresie deosebită despre părintele Ilie, ținea foarte mult la el.”^[8]

In fața unor astfel de mărturii și a multor altora care dovedesc empatia și dragostea jertfelnică a părintelui față de cei aflați in suferință, ipotezele conform cărora Părintele Ilie a manifestat lipsă de empatie față de cei deportați sau că a alcătuit liste cu adversari ai Mișcării Legionare care urmau să fie impușcați sunt neverosimile.

Preotul Mărturisitor Dumitru Stăniloae

In ceea ce privește presupusele simpatii legionare ale Preotului Mărturisitor Dumitru Stăniloae, acestea niciodată nu au existat. Intrucat la interogatorii comuniștii au incercat să arate că articolele sale publicate in diferite reviste aveau un caracter legionar, Părintele Stăniloae a mărturisit contrariul.

El declara: „Nu am fost incadrat niciodată intr-o organizație legionară și nu recunosc să fi desfășurat activitate legionară. […] Nu am avut niciun fel de legături cu elementele respective pe linia activității legionare, ci menționez că legăturile mele cu aceștia au fost strict profesionale. […] Nu am scris articole cu alt caracter in afară de cele religioase.”^[9]

Delimitarea față de Mișcarea Legionară a fost făcută de Părintele Dumitru Stăniloae și la 15 ianuarie 1963, cu prilejul eliberării sale din detenție. Astfel el mărturisea că: „Nu sunt legionar și n-am fost. Totuși am luat atitudine față de asasinatele practicate de legionari incă din 1936, deci nu sub influența eșecului de mai tarziu și aceasta poate fi o garanție de obiectivitate.”[10]

Prezența unor articole semnate de Părintele Dumitru Stăniloae, in care sunt strecurate idei prin care era susținută Mișcarea Legionară, trebuie interpretată in contextul epocii, anume că aceste articole treceau prin filtrul cenzurii care in unele cazuri impunea prezența unor astfel de pasaje laudative la adresa puterii.

Cu privire la colaborarea formală a Părintelui Dumitru Stăniloae cu Securitatea pe care unii o amintesc, trebuie amintit că el a semnat, la presiunea autorităților comuniste, două angajamente, in 1963 și 1971.^[11] Contextul in care a fost semnat angajamentul din 1963 este acela in care nu i se permitea angajarea intr-un post de profesor la Institutul Teologic sau de preot slujitor in București.

Opoziția regimului față de revenirea Părintelui Stăniloae la catedră sau la sfantul altar reiese din adresa nr. 1200/12 aprilie 1963 a Departamentului Cultelor, Direcția Imputerniciților, care precizează: „conducerea Arhiepiscopiei a intenționat să-l numească profesor la Institutul Teologic sau preot in Capitală, lucru cu care nu am fost de acord, in schimb in postul de șef de birou suntem de acord să fie recunoscut”.^[12] La 9 septembrie 1963, Părintele Dumitru Stăniloae a solicitat o audiență Secretarului General al Departamentului Cultelor, Dumitru Dogaru, pentru a discuta cu privire la incadrarea sa in postul propus de Patriarhia Romană.^[13] In urma acestei intalniri, constrans de situație, la 17 septembrie 1963, Părintele Stăniloae semnează angajamentul de colaborare cu Securitatea.^[14]

O dovadă a refuzului Părintelui Stăniloae de a colabora de facto cu Securitatea o constituite existența unei note-raport din 7 noiembrie 1972, in care ofițerul de Securitate scria despre Părintele Dumitru Stăniloae următoarele:

„Pe parcursul colaborării cu organele noastre, a fost dirijat pe langă unele elemente din anturajul său, cunoscute, cu antecedente politice și penale, despre care a furnizat foarte puține informații, majoritatea de suprafață. De multe ori a refuzat să vină la intalniri, motivand că este bolnav, ceea ce nu corespundea intotdeauna realității. Pentru a-i corecta poziția, in anul 1971 am purtat o discuție cu el, la care a luat parte și șeful biroului. Cu acest prilej am făcut referiri și la aportul slab adus la colaborare, insă a relatat că nu a avut probleme care să prezinte interes pentru organele noastre. Cu ocazia altor intalniri, i s-a cerut să ne prezinte informații despre anumite elemente cunoscute cu manifestări ostile, insă a declarat deschis că �nu vrea să facă rău la nimeni�.”^[15]

Un alt document care dovedește necolaborarea Părintelui Stăniloae cu organele represive ale regimului comunist este caracterizarea făcută in 1973 de ofițerul de Securitate care era insărcinat să țină legătura cu părintele. Acesta consemna: „Din datele pe care le posedăm, rezultă că �Ion Văleanu� [numele de cod atribuit Părintelui Stăniloae – n.n.] �a fost nesincer in cadrul colaborării cu organele noastre, avand chiar atitudine ostilă, fapt pentru care este lucrat prin D.U.I. [urmărit informativ – n.n.].”^[16]

Avand in vedere documentele create de Securitate și păstrate la Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, acuzațiile aduse de unele persoane care afirmă că Părintele Dumitru Stăniloae ar fi fost colaborator al Securității sunt complet nefondate.

Părintele Dumitru Stăniloae, prin dragostea sa și prin cuvintele sale, a imbărbătat mulți deținuți spre a prinde curaj și a mărturisi credința in fața prigonitorilor atei. Despre acest fapt Ilie Tudor, coleg de detenție cu Părintele Dumitru, mărturisea:

„Marele teolog, care ne vorbise in fiecare seară. Era slăbit, glasul i se auzea greu și de aceea cand vorbea se făcea liniște desăvarșită. Erau acolo cu noi opt preoți, printre care și un episcop greco-catolic, care-i sorbeau frazele cu respect și religiozitate. […] Mai putea fi vorba de foame sau de frig? De suferință sau de neincredere in puterea credinței? Mai putea fi vorba de răzbunare sau ură? Toate se topeau la glasul bland plin de Duh Sfant al slăbitului cu trup, in care numai sufletul era uriaș. Cel mai strălucit reprezentant al ortodoxiei iși ducea și el crucea intru slava lui Hristos. Era ca un sfant bizantin rătăcit printre atația osandiți, și ei apărători ai bisericii străbune și ai neamului răstignit de atei. In condițiile acelea vorba lui era balsam, un neașteptat dar pentru mulțimea de martiri ce aveau să umple cimitirul fără cruci din marginea Aiudului, unde locuitorii orașului aruncau gunoaiele. Dragostea, ce se revărsa din prelegerile sale, ne ținea de foame, ne incălzea. […] Am incercat să-i dau cojocelul să-l pună sub dansul și m-a refuzat cu o hotărare a mainii. „Nu! Dragul meu! Ai pedeapsă mare! Nu te voinici! Păstrează-te cat poți! Nu se știe cat vom sta aici; eu … voia Domnului! Peste cateva zile ne vom intoarce in celular, acolo nu e așa frig ca aici, suntem mai apărați.” Am insistat, nu l-am putut convinge. Noaptea ne apăram reciproc. Ba-l mai inveleam, ba simțeam cum incearcă să mă ocrotească. Așa făceau toți. Grija pentru celălalt era trăsătura caracteristică a atitudinii ce o impunea dragostea creștină. Spiritul de sacrificiu nu era doar vorbă, in temnița cea mai blestemată in care ne topeam. Am stat acolo in izolările dintre Zarcă și celular cam 10 zile, cat a durat curățenia generală.^[17]

In legătură cu cei trei părinți canonizați, mulți s-au intrebat dacă și-au manifestat sau nu căința pentru afilierile politice. Deși toți au mărturisit public dezacordul lor față de acțiunile Mișcării Legionare, totuși toți au pătimit in inchisorile comuniste, fiind torturați și umiliți pentru credința lor. Insă mai presus de aceasta, schimbarea vieții lor a fost una continuă, indreptată spre modelul desăvarșit al Mantuitorului Hristos. Ei și-au mărturisit păcatele inaintea duhovnicilor lor, căutand prin lucrarea rugăciunii și a virtuților să se desăvarșească și să se pună in slujba credincioșilor pe care i-au păstorit cu multă vrednicie, imbărbătandu-i in credință in vremuri de prigoană atee.

Răzvan Mihai Clipici

*Note:

[1] George Enache, „De la Arad, prin Aiud, spre veșnicie”, in Ziarul Lumina, ediția națională din 19 martie 2010, [Citat la 24 iulie 2024], disponibil pe internet la adresa: https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/de-la-arad-prin-aiud-spre-vesnicie-32029.html.

[2] Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Fond Rețea, Dosar nr. 105782, f. 18-22. Apud: Cristinel Ioja, Ilarion V. Felea (1903-1961). Preotul, teologul, mărturisitorul, Arad, Ed. Univ. Aurel Vlaicu, 2022, p. 317.

[3] The Orthodox Word #315 Digital Edition, [Citat la 24 iulie 2024], disponibil pe internet la adresa: https://www.sainthermanmonastery.com/product-p/ow315e.htm.

[4] Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Informativ, dosar nr. 210831, vol. I, f. 7.

[5] Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Informativ, dosar nr. 195829, f. 11.

[6] Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Informativ, dosar nr. 195829, f. 11.

[7] Mihaela Ion, „Miracolul din Giulești”, in ziarul Evenimentul zilei, nr. 2332, 23 februarie 2000, p. 5.

[8] Mihaela Ion, „Miracolul din Giulești…”, p. 5.

[9] Pr. Dumitru Stăniloae, Procesele verbale de interogatoriu. Apud: George Enache, Ortodoxie și putere politică in Romania contemporană, București, Nemira, 2005, p. 441.

[10] Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Manuscrise, manuscris 17,�f nenumerotată.

[11] Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Rețea, dosar 254359, f. 11, 12.

[12] Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte, dosar Direcția Secretariat 1964, mișcări de personal, Administrația Patriarhală, f. 88.

[13] Arhivele Naționale ale Romaniei, fond Ministerul Cultelor și Artelor, dosar 93/1964, f. 130.

[14] Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Rețea, dosar 254359, f. 12.

[15] Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Rețea, dosar 254359, f.2.

[16] Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Rețea, dosar 254359, f.1.

[17] Ilie Tudor, De sub tăvălug, Constanța, Editura MJM, 2010, p. 71-80.

Foto credit: Basilica.ro

Sursa: Basilica.ro

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 66

Id: 81524

Data: Jul 25, 2024

Imagine: