Ceea ce-i poate surprinde pe unii in viata Parintilor este experienta parasirii de catre Dumnezeu, pe care ei au facut-o chiar si dupa ce au atins o treapta inalta de imbunatatire duhovniceasca.La prima vedere s-ar putea crede ca un om sfant, traind in permanenta rugaciune si trezvie, are pururea pregnanta in sine prezenta lui Dumnezeu si ca aceasta prezenta este deplin ocrotitoare, indepartand orice gand de indoiala sau de tristete sau de descurajare. Vazandu-i pe atatia dintre Parintii nostri imbunatatiti in necazuri, suferinte de tot felul, neputinciosi cu ei insisi, dupa ce au ajutat cu rugaciunile si sfatul lor, in numeroase randuri, sute sau mii de credinciosi care i-au cercetat, poti fi uneori ispitit, ca odinioara arhiereii, carturarii si batranii iudei in fata lui Iisus, sa spui: Pe altii i-a mantuit, iar pe Sine nu poate sa se mantuiasca! (Matei 27, 42).Fiecare, fara exceptie, se pare, trece in aceasta viata, intr-un fel sau altul, mai des sau mai rar, prin aceste momente de criza, cand i se pare ca Dumnezeu l-a abandonat. Momente in care nimic nu-ti iese sau iti iese pe dos. Cand ti se pare ca nimeni nu te iubeste sau, mai grav, ca nimeni nu are nevoie de tine, ca nu mai ai nici un rost, cand ti-e lehamite de toate si chiar de viata... Judecata noastra este pripita si superficiala cel mai adesea in astfel de cazuri (de la I-a pedepsit Dumnezeu! pana la Cum poate Dumnezeu sa ingaduie una ca asta?).Ceea ce putem intelege odata cu unul din acesti parinti, arhimandritul Sofronie de la Essex, este ca respectivele momente fac parte din viata fara a fi extraordinare, ca ele sunt trecatoare si ca, atunci cand sunt suportate cu rabdare ( Rabdare, rabdare si iarasi rabdare! - spunea parintele sfant Cleopa Ilie de la Sihastria), devin ziditoare. Daca intelegem rabdarea ca fiind, desigur, o stare activa, de lupta cu sine si de incredere in Dumnezeu.Şi apoi, n-a trecut Insusi Hristos pe cruce ca om, prin aceasta experienta teribila care-L face sa strige Eli, Eli, lama sabahtani?, adica Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit? (Matei 27, 46). Sunt, in fapt, ultimele Lui cuvinte inainte de a-Şi da duhul, cum spune Scriptura. De ce se incheie traseul Sau in trup, in aceasta lume, pe aceasta nota dramatica? Poate ca o subliniere ca aceasta este experienta existentiala ultima si cea mai inspaimantatoare inainte de cea a mortii, daca nu chiar mai teribila decat ea - parasirea de catre Dumnezeu - experienta prin care Hristos a tinut sa treaca, pentru a fi pana la capat alaturi de noi, in suferintele noastre capatate prin cadere.Şi daca El n-a abolit aceasta experienta decat trecand prin ea, sa ne aducem aminte si de cuvantul Sau: Nu este ucenic mai presus decat invatatorul sau; dar orice ucenic desavarsit va fi ca invatatorul sau (Luca 6, 40).Ceea ce a urmat pentru Hristos se stie: moartea, ingroparea, Invierea...Odata cu Invierea, clepsidra a fost intoarsa. Primele cuvinte ale lui Hristos de dupa Inviere adresate femeilor mironosite si, prin ele, lumii intregi au fost Bucurati-va! (Matei 28, 9). Drumul spre raiul bucuriei depline si vesnice trece si prin coborarea cu duhul in infernul parasirii, aparente, de catre Dumnezeu. Caci, de fapt, Dumnezeu nu ne paraseste cu adevarat niciodata. Noi suntem cei ce-L parasim si, odata cu El, parasim adesea si pe oamenii de langa noi. (Articol aparut sub semnatura domnului Costion Nicolescu si publicat in saptamanalul "Lumina de Duminica" din data de 14 aprilie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 655

Id: 29984

Data: Apr 14, 2013

Imagine: