Odata ce intri pe poarta Manastirii Agafton, din coasta Botosanilor, notiunea de timp se dilueaza lent, pâna dispare cu totul. Aici, nimic nu poate fi cuantificat: nici frumusetea cu care Dumnezeu a harazit locul, nici orele ce trec fara de veste, nici pacea dulce ce te încalzeste pe dinauntru si pe care nu stii cum sa ti-o explici. Dezmierdat de luminile blânde ale unui soare de octombrie înca plin de vlaga, Agaftonul e ca o cetate în care un ceasornicar iscusit a oprit acele unui orologiu nevazut, spre a da prilejul celor care vin aici sa se lase patrunsi de duhul vesniciei. De sus, de pe platoul de la intrare, satucul maicilor se arata în toata splendida sa frumusete. Casute de lut, cu cerdac si prispa, se zaresc însiruite pe micile alei ce coboara, serpuind, spre buza padurii Baisa. Umbre negre fosnesc, ici-colea, prin gradini. Maicutele îsi vad de trebi, nestingherite, dupa rânduiala. Totul e deschis, larg, neoprit. Aleilor nu li se vede capatul, tarâmul manastirii pare nesfârsit. În toata pacea asta adânca, nimic din ce-am lasat acasa nu-mi mai vine în minte. De parca gândurile mi s-ar fi golit miraculos de continut, ca sa ma pot încarca doar cu energiile binefacatoare ale acestui loc. Libertate, zbor, nemarginire - toate ma încearca de îndata ce încep sa-mi plimb privirea peste contururile îmbracate în strai de toamna. Jos, la poalele versantului pe care s-a închegat vatra manastireasca, încep codrii Baisei.Privindu-i de sus, din gradinile maicilor, pricepi pe de-a-ntregul ce fabuloasa sursa de inspiratie a avut Eminescu pentru poeziile sale. Caci aici, printre livezile pline de rod, pe pajistile parca fara de capat, în poienile din codri, însotit doar de gândurile sale si învaluit de aceasta senzatie de deplina libertate, copilul Mihai si-a îmbibat sufletul cu imaginile genial mesterite apoi în versuri.Raiul pustnicului AgatonFrumoasa poveste a acestui loc a început în urma cu aproape trei veacuri, în poienita din jurul bisericutei de lemn. Aici, în inima codrilor de odinioara, acest calugar, sosit, dupa cum o arata documentele, de la Manastirea Doamnei, din apropiere, a facut „curatitura“ si a ridicat, „prin munca mâinilor lui, în câtiva ani buni“, asa cum consemneaza istoricul vechi al manastirii, lacasul de lemn ce a rezistat pâna în zilele noastre. Bisericuta a fost închinata Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, caci, spune legenda, arhanghelii i s-ar fi aratat în vis batrânului schimnic, îndemnându-l sa ridice taman aici, în mijlocul padurii, un lacas de închinaciune. Asa a aparut, în 1729, „schitul lui Agafton“, numele de Agaton fiind usor „îndulcit“, în graiul neaos al botosanenilor. În epoca, locul era cunoscut sub numele de „Sihastria lui Agafton“. Treptat, poienita din jurul schitului s-a extins, întinderea manastireasca ocupând, pâna astazi, întreg versantul de la marginea padurii Baisa. „În jurul schitului s-au construit primele casute, din nuiele si lut, s-a facut stupina, s-a plantat o mica livada si asa s-a închegat viata manastireasca“, explica maica Ambrozia Hrituc, stareta Manastirii Agafton. Vreme de 100 de ani, aici s-au nevoit în rugaciune doar calugari. Dupa anul 1800, la fel cum s-a întâmplat si la Agapia, calugarii, putini fiind la numar, au fost transferati la manastirile nemtene si la Sihastria Voronei, iar aici au fost aduse calugarite. „Au venit maici de la Schit Oraseni, de la Unsa, de la Bals. Printre ele s-au numarat si matusile lui Eminescu: Sofia, Fevronia si Olimpiada Iurascu“, povesteste maica stareta. La 1838, obstea manastirii înmultindu-se, a fost ridicata o noua ctitorie, de zid, pe platoul de sus. Monumentala si gratioasa, cu vadite influente rusesti în stilul arhitectural (turlele - bulbi de ceapa), aceasta biserica poarta hramul „Pogorârea Sfântului Duh“. La interior, cel mai de pret tezaur este catapeteasma, pictata de pictorul P. Livescu din Botosani, la 1929, si restaurata între anii 1955 si 1956 de arhimandritul Vartolomeu Dolhan.„Agapia Botosanilor“Desi putin cunoscuta astazi, cu o istorie umbrita de tristele încercari din ultima jumatate de veac, Agaftonul ramâne una dintre cele mai vechi vetre de spiritualitate ale Botosanilor, precum si una dintre cele mai importante manastiri de maici din Moldova. De altfel, odinioara, obstea de la Agafton era la fel de numeroasa ca aceea de la Agapia, iar manastirea era la fel de renumita pentru covoarele, pânzeturile si broderiile mestesugite în ateliere. „Dupa venirea maicilor, aici au început sa se retraga fete din marile familii boieresti din zona si chiar din Moldova. Fiecarei fete tatal îi dadea zestre si îi ridica câte o casuta. Asa s-a înfiripat satul acesta al maicutelor. De altfel, gratie influentei pe care aceste familii boieresti o aveau pâna si la domnitor, în 1864, Agaftonul a scapat de secularizare“, explica maica Ambrozia. N-avea sa mai scape, însa, un secol mai târziu, de cruzimea comunistilor. Potrivit autorului primei monografii a manastirii, protoiereul Alexandru Simionescu, în 1864 la Agafton erau peste 100 de calugarite, iar când s-a desfiintat manastirea, în 1959, erau în jur de 300.Satul maicutelorO suta de casute, parca muiate în lapte, cu cerdac si stâlpisori ciopliti, cu acoperisurile batute în dranita si cu muscate la ferestre, împodobeau în trecut locurile sfintite de rugile calugarului Agaton. Un mic sat al maicutelor, în care frumosul, sensibilitatea si gingasia erau asezate, cuminti, peste tot. Astazi, satucul este trist si paraginit. Din cele peste 100 de casute au mai ramas în picioare 60. O parte au putut fi salvate. Multe stau gata sa cada, altele s-au distrus deja, prin autodemolare. „Mare parte dintre acestea sunt foarte degradate si sunt nelocuite. Sunt facute din furci si nuiele, batute cu lut. Daca maicile ar mai fi stat aici, le-ar fi lipit si varuit an de an, iar aceste casute ar fi rezistat si acum. Dar acum procesul de degradare este ireversibil“, spune cu amaraciune maica stareta. Casutele, ca si cele doua biserici, fac astazi parte din complexul manastiresc de la Agafton, înscris în lista monumentelor istorice din judetul Botosani. Însa, din pacate, ele nu mai pot fi restaurate si, apasate de timp, risca sa dispara una câte una.Ieri zbucium, azi aleanCobor, alaturi de maica stareta Ambrozia, scara de piatra ce desparte platoul de sus al satului de maici de partea de jos, acolo unde schimnicul Agafton a pus temelia asezarii monahale. Scarile leaga ca un snur biserica de zid de cea veche, de lemn. Pe drum, maica îmi povesteste istoria plina de zbucium a ultimilor 50 de ani. „În 1959, prin decretul dat de comunisti, manastirea s-a închis, iar cele doua biserici au devenit biserici de parohie. Maicutele au lasat cheia în usa si au fost obligate sa plece. Autoritatile au adus aici un camin de batrâni cu handicap. Dupa 1990, s-a dus o adevarata lupta cu autoritatile pentru ca manastirea sa-si poata recupera terenul, iar caminul sa fie mutat. Asta a fost tragedia acestei manastiri.“ O istorie urâta, întinsa pe mai multi ani, si care demonstreaza - pentru a câta oara - cât de groaznic a mutilat regimul comunist mintile si sufletele oamenilor. Imediat dupa 1991, manastirea s-a redeschis. Câteva dintre maicile care vietuisera aici înainte de decret s-au întors. Batrâne, neputincioase, dupa 40 de ani de comunism în care s-au chinuit în viata civila, au sperat sa-si gaseasca linistea, spre finalul vietii, în manastirea lor de suflet. La întoarcere, socul a fost izbitor. Cu exceptia celor doua biserici, nimic din ce se vedea nu mai semana cu ce lasasera. Delicatele lor casute erau degradate, neîngrijite si schimonosite dupa tiparul constructiilor din epoca. Casutele de peste drum de manastire disparusera cu totul. Pe locul arhondaricului vechi si al gospodariilor-anexe, autoritatile înfiintasera, în 1960, un sat de vacanta. În casutele înca în picioare locuiau batrânii bolnavi internati. Caminul nu a fost mutat ani buni dupa Revolutie, din cauza lipsei unui alt sediu, dupa cum motivau autoritatile judetene la acea vreme. Maicutelor li s-au restituit doar câteva casute, pe platoul de sus, din preajma bisericii mari. „A fost un chin cumplit. Paznicii caminului ne cereau sa ne legitimam când intram pe poarta manastirii. Eram jignite, speriate, amenintate mereu de salariatii caminului, care, culmea, erau oameni de aici, din sat. Ei considerau ca noi am venit sa-i scoatem de-aici cu forta. Dar noi nu facuseram decât sa ne întoarcem în manastire, pe pamânturile si în casutele noastre. Eu am venit aici în 1996, de la Agapia, împreuna cu alte trei maicute. Daca n-ar fi fost si ele lânga mine, un sprijin permanent, cred ca n-as fi rezistat. Dar Dumnezeu ne-a dat putere si în 1999 caminul s-a mutat în cele din urma, lasând locul ca dupa razboi: devastat si rascolit. Iar noi a trebuit sa luam totul de la zero“, marturiseste maicuta. Azi, la Agafton vietuiesc 26 de maicute. 15 sunt în putere, ducând greul unei manastiri destul de mari si de pe care - asta îsi doresc cu toatele - trebuie scuturat colbul uitarii. De 14 ani, aceste calugarite muncesc fara încetare, convinse ca într-o zi locul îsi va recapata înfatisarea dintru începuturi. „Suntem generatia de sacrificiu, cum s-ar spune, dar e un sacrificiu pe care ni l-am asumat si de care nu ne plângem. Ne-am dori ca Agaftonul sa renasca si sa reintre în circuitul turistic al Moldovei“, spune stareta. Iar urmele muncii lor se vad deja. Biserica mare a fost renovata, bisericuta de lemn se afla în plin proces de restaurare, o parte dintre chiliile maicutelor au fost reabilitate, iar rânduiala, curatenia si bunul gust se vad oriîncotro te poarta pasii.Pe urmele lui Eminescu, la „manastirea din codri“În 1814, surorile mamei lui Eminescu, Sofia, Fevronia si Olimpiada Iurascu, cea care, mai apoi, avea sa fie si stareta manastirii, au sosit la Agafton de la Schit Oraseni, ramânând aici pentru tot restul vietii. Maicile care le-au prins în viata au povestit apoi generatiilor ce le-au urmat despre desele vizite pe care Mihai Eminescu le facea matusilor, la Agafton, taind de-a dreptul dinspre Ipotesti padurea Baisei, ca sa ajunga la „manastirea din codri“. „Pentru Eminescu, Agaftonul a fost a doua casa. Venea foarte des la matusile lui, chiar de când era copil. Apoi, când deja devenise un poet cunoscut, maicile îi spuneau „domnul Eminescu“. Aici, în manastire, era scutul lui de protectie. Îi placea, se spune, sa strabata, singuratic, poienile padurii din apropiere, sa asculte sunetul clopotelor si toaca. De altfel codrii acestia, ai Merei, cum li se spunea în trecut, se regasesc, vizual, în multe dintre poeziile sale“, povesteste maica Ambrozia. „Aici, în casuta de lânga biserica mare, a compus «Calin, file de poveste». Cred ca înca nu s-a cercetat îndeajuns legatura Eminescu - Agafton“, considera ieromonahul Siluan Antoci, preotul Manastirii Agafton. Agaftonul, un loc ce trebuie vazutManastirea Agafton este situata în localitatea cu acelasi nume, din comuna Curtesti, la 8 kilometri distanta de orasul Botosani, pe drumul ce duce catre Suceava. Pe la 1700, în zona manastirii si a actualului sat Agafton erau codrii seculari ai Merei si nici urma de asezare omeneasca. Dupa ridicarea schitului de catre calugarul Agaton, în jur a început sa se înfiripe si satul care mai apoi a luat numele manastirii. Şcoala din sat a fost înfiintata la 1864, pe cheltuiala matusilor lui Eminescu.Închisa în perioada comunista si redeschisa dupa tulburii ani â90, aceasta frumoasa vatra de spiritualitate botosaneana începe, încet, sa-si recapete stralucirea si bunul renume de altadata. Nu ratati, asadar, un popas la Agafton, atunci când va fi sa treceti prin târgul Botosanilor. Caci, strabatând aleile ce se strecoara pe lânga chiliile maicutelor, îmbibându-va de linistea ce învaluie firea, odihnindu-va privirea pe culorile etalate în fiecare anotimp de codrii de pe deal, o sa întelegeti nu doar cu mintea, ci mai ales cu inima de ce, în vechime, Agaftonului i se spunea „manastirea pacii“. (Reportaj semnat de Otilia Balinisteanu si publicat în saptamânalul "Lumina de Duminica" din data de 3 noiembrie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 958

Id: 35197

Data: Nov 3, 2013

Imagine: