Arhim. Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia-Neamț și cadru didactic la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” al Mănăstirii Neamț, a publicat un eseu despre atitudinea lui Mihai Eminescu față de rugăciune, așa cum reiese din versurile poetului omagiat sâmbătă, la 172 de ani de la naștere.

„Frământat, profund, însetat de cunoaştere şi de cuprindere cu mintea şi cu sufletul a tainelor existen­ția­lității umane, Eminescu n-a rămas indiferent față de relația omului cu Dumnezeu”, afirmă autorul.

El face referire la copilăria poetului, când a cunoscut îndeaproape atmosfera de rugăciune a Mănăstirii Agafton, unde le vizita pe cele patru surori ale mamei, călugărițe în chinovia botoșăneană.

„Prezența lui în spațiul monahal a cultivat și sporit credinţa poetului, exprimată, în operă, mai degrabă prin sensibilitatea deosebită a acestuia faţă de elementele ce compun o asemenea atmosferă duhovnicească: psalmodierea, clopotul, toaca, tămâia, lumina lină, icoanele, candela, sfinţii, îngerii, prezenţa Maicii Domnului, decât printr-o «afişare» explicită, directă.”

„În poezia lui Eminescu întâlnim multe simboluri care ne sugerează starea de rugăciune, nevoia omului de a vorbi cu Dumnezeu”, subliniază arhimandritul.

El menționează că eminescologul Nicolae ­Georgescu, în lucrarea Cartea trecerii, boala şi moartea lui Eminescu, notează că, la moartea poetului, asupra lui s-au găsit două strofe, probabil ultimele sale versuri: „Atâta foc, atâta cer/ Atâtea lucruri sfinte / Peste’ntunericul vieţii / Ai revărsat, părinte!”

„La un simpozion dedicat lui Eminescu, carismaticul părinte Galeriu, interpretând teologic ­aceste ultime versuri, a conchis: «Teologii români ai vremii nu s-au ridicat până la gândul exprimat, aici şi în alte texte, de poet. E chiar semnificaţia ultimă a sacrificiului eminescian primit nu pentru sine, ci pentru neamul său».”

„Când este vorba de rugăciune ca acțiune nemijlocită, se pare că cea mai aproape de sufletul poetului a fost Maica Domnului, căci în lirica sa apare frecvent, el arătându-şi astfel iubirea şi preţuirea faţă de cea prin care Hristos, Cel veșnic de zile, S-a făcut om”, mai menționează Arhim. Mihail Daniliuc.

„Poetul inițiază prin vers un sincer dialog cu mijlocitoarea și cheză­șuitoarea mântuirii noastre, care se transfigurează într-o convorbire sinceră a sufletului cu Dumnezeu, prin Fecioara Maria.”

„Dacă în poeziile Răsai asupra mea şi Revars’ asupra mea poetul o invocă pe Maica Domnului în nume personal, în Rugăciune el «vorbeşte» în numele credincioşilor, căci întreaga suflare creştină o are pe Preasfânta Fecioară drept Împărăteasă, Maică şi mijlocitoare”, continuă autorul.

„Numind-o «crăiasă», alegând un termen arhaic popular pentru «regină», poetul proiectează asupra ima­ginii Maicii Domnului o atmosferă de basm, evidenţiind astfel distanţa imensă dintre cei căzuţi în mrejele păcatelor şi înălţimea morală şi duhovnicească a celei «mai cinstite decât heruvimii».”

Arhimandritul enumeră numirile Maicii Domnului dintr-o variantă a Rugăciunii și figurile de stil folosite, care sunt tipice rugăciunii.

„În rugăciune, Eminescu, ca orice creștin, nu se simte străin sau orfan în faţa lui Dumnezeu, ci plin de nădejde în a primi iertarea și izbăvirea, mai cu seamă când o știe pe Născătoarea de Dum­­nezeu a fi necontenit mijlocitoare pentru umanitate”, scrie egumenul Schitului Vovidenia-Neamț.

„Rugăciunea lui Eminescu, ca și cele să­vârșite de fiecare dintre noi, devine o modalitate sigură de a vorbi cu Dumnezeu, fie direct, fie prin intermediul «casnicilor Săi», sfinții, în frunte cu Preacurata Maria, ­care s-a dovedit a fi «rugătoare nebiruită».

Arhim. Mihail Daniliuc este doctor al Facultății de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași, Custode al Casei Memoriale Visarion Puiu și al Muzeului Mihail Sadoveanu.

Foto credit: Mănăstirea Putna (lucrare de Dacian Andoni dăruită mănăstirii pentru expoziția „Serbarea de la Putna 150. Continuitatea unui ideal”)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 250

Id: 75932

Data: Jan 16, 2022

Imagine: