Cuvant teologic al parintelui Dumitru Staniloae Duminica a patra din Postul Mare (a Sfantului Ioan Scararul):[…] Smerenia este un har fara nume al sufletului.1 Ea e opusul mandriei, care e cea mai rezistenta dintre patimi. Şi precum mandria ne inalta in aparenta, dar in realitate ne coboara pana in adancul iadului, fiind cel mai cumplit rau, asa smerenia, coborandu-ne in aparenta, ne inalta pe cea mai inalta treapta, avandu-si ca virtute locul imediat inaintea nepatimirii si iubirii. Daca mandria ca egoism este izvorul tuturor patimilor, smerenia este concentrarea tuturor virtutilor. Daca mandria sfasie firea omeneasca in tot atatea bucati in cati insi subzista, smerenia o readuna. Daca mandria deformeaza judecata si intuneca contemplarea dreapta a realitatii, smerenia restabileste vederea justa a lucrurilor. Fiecare virtute echivaleaza cu un spor de vointa. Dar acest spor de vointa se intemeiaza pe un spor de cunoastere, pe un spor de vedere justa a lucrurilor, cum spun Sfintii Parinti. Caci ceea ce intuneca si stramba vederea realitatii sunt patimile. Omul patimas, daca a facut un lucru dintr-un interes personal, cauta sa justifice fapta lui printr-un interes general. El isi schimba intreaga conceptie despre un anumit sector al vietii prin urmarirea acelui pacat si cauta sa-i convinga si pe altii ca asa ar trebui sa lucreze, desi pana ieri el insusi propovaduia alta conceptie. El nu recunoaste ca adevarul obiectiv este altul, caci el a pacatuit din slabiciune fata de acel adevar, ci stramba adevarul si norma de orientare generala, ca sa adopte toti punctul lui de vedere. Smerenia restabileste intelegerea adevarata a realitatiiDar daca patimile stramba vederea lucrurilor intrucat adapteaza ordinea generala si obiectiva a lucrurilor la un interes egoist, particular, fiecare virtute, fiind o depasire a unei patimi, deci a egoismului, aduce un spor de vedere justa a lucrurilor.Daca-i asa, smerenia, cea mai inalta si mai rezumativa dintre virtuti, fiind opusa egoismului - izvor al patimilor, e cea mai deplina restabilire a intelegerii adevarate a realitatii naturale, ramanand ca iubirea sa inteleaga si cele mai presus de fire.Dar fiindca lupta cu mandria nu se porneste numai dupa biruinta asupra celorlalte patimi, ci chiar de la inceput, caci, intr-o anumita privinta, chiar lupta cu celelalte patimi e si o lupta cu egoismul mandriei, sau trebuie insotita de ea, smerenia are, dupa Ioan Scararul, mai multe trepte. El zice: Alta este vederea acestei vii preacinstite, in iarna patimilor, alta, in toamna roadelor, si iarasi alta, in vara virtutilor, desi toate formele ei concurg spre una si aceeasi bucurie si rodire. Cand, adica, incepe sa odrasleasca butucul ei, uram indata, nu fara durere, toata slava si lauda omeneasca, alungand de la noi toata mania si furia. Inaintand apoi cu varsta duhovniceasca aceasta imparateasa a virtutilor in suflet, nu mai pretuim, ba socotim chiar lucru de scarba, orice bine am fi savarsit, si credem mai degraba ca in fiecare zi adaugam ceva la povara pacatelor noastre, prin vreo imprastiere nestiuta. Iar bogatia darurilor dumnezeiesti (harismele) impartasite noua o socotim ca un adaos de si mai mare osanda, ca unii ce nu suntem vrednici de ele. El distinge indeosebi trei faze ale smereniei, descriindu-le astfel: Pocainta curata, plansul care ne spala de orice pata si preacinstita smerenie a celor desavarsiti sunt atat de departe si atat se deosebesc intreolalta, cat se deosebesc painea, aluatul si faina. Prin pocainta, sufletul se sfarama si se marunteste in mod efectiv, prin apa plansului se uneste, ca sa zic asa, si se amesteca in chip nemincinos cu Dumnezeu. Pe urma, fericita smerenie, aprinzand focul Domnului, face sufletul paine intarita, din care lipseste orice fermentatie si infumurare stricacioasa.2 Iar in alt loc spune: Cunoaste prin tine, ca vaile sunt acoperite de grane si de rod duhovnicesc. O vale este si sufletul smerit, in mijlocul muntilor, adica al ostenelilor, ramanand mereu neinaltat si nemiscat. Pocainta se ridica, plansul bate la usa cerului, iar preacinstita smerenie deschide. ... In lipsa luminii, toate sunt intunecate, in lipsa smereniei, toate sunt goale si vestede. Altceva este a te inalta, altceva a nu te inalta si altceva a te smeri. Primul lucru inseamna a judeca in fiecare zi; al doilea, a nu judeca, dar a nu se judeca nici pe sine; al treilea, a te osandi pe tine insuti in toate, fara a fi vrednic de osanda... Smerenia e acoperamant dumnezeiesc peste ispravile proprii, ca sa nu fie vazute. Smerenia este abisul modestiei, ce nu poate fi apucat de hoti. Smerenia este turn de tarie in fata vrajmasului 3.Mandria, stanca plesuva batuta de crivatul nimiculuiSmerenia este constiinta si trairea suprema a infinitatii divine si a micimii proprii. Ea este, totodata, constiinta ca infinitatea divina strabate prin toate si prin toti cei din jurul nostru. De aceea am spus ca ea este un urias spor de cunoastere. Omul smerit se pleaca inaintea semenului ca inaintea lui Dumnezeu. Daca mandria acopera pentru ochii nostri infinitul realitatii lui Dumnezeu, smerenia il descopera. De aceea, orice am face, cat timp ne lipseste smerenia, cat timp e o urma de mandrie in noi, n-avem fiorul atingerii cu Dumnezeu si nici constiinta adancirii noastre in Dumnezeu si nu-i facem nici pe altii sa o simta. Unde lipseste smerenia, e superficialitate, e platitudine, e orizont inchis, e sarmana infumurare care trezeste zambetul de mila. In adancurile indefinite si pline de taina, in Dumnezeu, traieste numai cel smerit. Sare (inteles edificator, seriozitate) au numai faptele si a-titudinile acestuia. Trebuie sa te faci mic de tot, mic pana a te socoti nimic, ca sa vezi maretia lui Dumnezeu si sa te simti umilit de lucrarea Lui. Smerenia este intelepciunea cea mai larg cuprinzatoare. Cel smerit, departe de a se saraci, imbratiseaza din infinit mai mult decat oricare altul si ofera si altora. Cel mandru prinde fum. Smerenia e valea holdelor manoase ce-si sorb puterea din seva infinitului. Mandria e stanca plesuva batuta de crivatul nimicului, care seaca viata. Smerenia este transparenta suprema a firii, dobandita dupa alungarea negurii patimilor, patrunsa in toate facultatile sufletului. Prin patimi, care au ca motor ascuns mandria, omul e asezat mereu inaintea vederii sale; nu vede realitatea si opera lui Dumnezeu, tinand-o acoperita de sinea proprie. El isi este siesi negura si fum. Patimile sunt excrescentele bolnave ale eului, astupandu-i vederea realitatii. Şi nu astupa numai vederea realitatii deosebite de sine, ci si vederea de sine. Umflatura eului, sau fumul emanat de eu, se asaza intre vederea sa si eul sau adevarat, luandu-se pe sine drept ceea ce nu este cu adevarat. Şi oare iesirea mintii din sine, extazul, pentru a vedea pe Dumnezeu4, nu inseamna tocmai aceasta uitare smerita de sine in fata realitatii Lui coplesitoare? Caci, pentru a cunoaste ceva, trebuie sa uiti de tine, odata ce tu nu esti altceva decat instrument de vedere, de primire a realitatii infinite, dar nici macar instrument de sine existent. Esti lucrator intr-o vie care nu-i a ta, dar chiar si lucrator esti numai prin bunavointa Stapanului.Smerenia, parand a fi o autoreducere la nimic, este in fond o revenire a firii noastre la starea de fereastra a infinitului si de incapere goala menita sa se umple de lumina dumnezeiasca. Fereastra de fapt nu exista pentru sine, iar incaperea careia ii transmite Dumnezeu lumina nu vede nimic fara lumina. Tot asa omul, numai acceptand acest rol de a nu fi decat reflector si primitor al luminii dumnezeiesti, are un destin maret: acela de a convietui cu infinitul. Daca se rusineaza de acest rol si se umple de fumul propriu, nu mai poate vedea nimic nici din sine.* Preotul profesor Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2002, Partea I: Purificarea, B. Purificarea de patimi prin virtuti, 9. Blandetea si smerenia, pp. 202-206. (Sublinierile din text apartin redactiei).Note: 1 Ioan Scararul, Scara, Treapta XXV; P.G. 88, 986.2 Diadoh distinge doua faze ale smereniei: Una, care apare la mijlocul stradaniilor pentru desavarsire, alta, la capatul final al lor. Prima e smerenia provocata de neputinta trupului si de diferitele dusmanii fara temei, a doua e provocata de abundenta bunavointei dumnezeiesti. Cea dintai e impreunata cu intristarea, cand e lipsita de bunatatile pamantesti, a doua e cu totul duhovniceasca si fericita (Filoc. rom., I, p. 390).3 Treapta XXV, P.G. 88, 988-989.4 Sfantul Maxim Marturisitorul, Capetele teologice, I, 81; P.G. 90, 1116.(Cuvant teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro si publicat in saptamanalul Lumina de Duminica din data de 14 aprilie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 834

Id: 29914

Data: Apr 11, 2013

Imagine: