Acest bogat si frumos canon este, în acelasi timp, medi­tatie biblica si rugaciune de pocainta. Canonul Sfântului Andrei Criteanul este un dialog al omului pacatos cu propria sa constiinta, luminata de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocaieste plânge ca nu a urmat pilda luminoasa a dreptilor virtuosi, ci robia patimilor aratate în multi pacatosi, dintre care unii nu s-au pocait, iar altii s-au mântuit tocmai fiindca s-au pocait. Cu inima plina de smerenia vamesului, cu strigatul de iertare al fiului risipitor si cu gândul la înfricosatoarea jude­cata, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arata, deodata, durerea si puterea pocaintei, leac si lumina a învierii sufletu­lui din moartea pacatului.

Rugaciunea vamesului „Dumnezeule, miluieste-ma pe mine pacatosul!" devine, în Canonul Sfântului Andrei Criteanul, ritmul si respiratia pocaintei în staruitorul stih: „Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!

Pocainta-rugaciune a fiului risipitor: „Parinte, gresit-am la cer si înaintea ta, nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau, primeste-ma ca pe una din slugile tale" ia accentul unui regret nesfârsit pentru pacat, ca pierdere si moarte a sufletului care valoreaza mai mult decât toata lumea materiala: „Ia aminte, Cerule, si voi grai; pamântule, primeste în urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu si-L lauda pe Dânsul" (Cântarea a II-a, 2).

Pacatul este alipirea sufletului de cele pamântesti, încât: ... „toata mintea tarâna mi-am facut" (Cântarea a II-a, 6). Prin pacat se pierde frumusetea nevinovatiei din Rai, se pustieste sufletul, se schimba demnitatea omului în rusine, iar apropierea de Dumnezeu se preface în înstrainare de El.

Pacatul pe care îl descrie Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omenesti cazute, începând cu Adam si Eva. De aceea, Canonul cel Mare îmbina pocainta cu meditatia la caderile în pacat sau biruinta asupra pacatului, asa cum se vad acestea în Sfânta Scriptura. Canonul cel Mare se cânta în Biserica în timpul perioadei de pocainta a Postului Mare al Sfintelor Pasti, tocmai pentru a se arata ca toti oamenii au nevoie de pocainta si de iertare a pacatelor pentru a ajunge la mântuire.

Marii pacatosi care s-au pocait si s-au ridicat din pacat si patimi devin nu numai dascali ai pocaintei pentru întreaga Biserica, ci si rugatori pentru cei ce se lupta cu pacatul sau se curata de el prin pocainta.

Astfel, Cuvioasa Maria Egipteanca este invocata în Canonul cel Mare în stihul: „Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!". Iar mai târziu, Biserica a adaugat în Canonul Sfântului Andrei Criteanul si stihul rugaciune adresat chiar lui, autorului: „Cuvioase Parinte Andrei, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!".

Rugaciunile din Canonul cel Mare adresate Maicii Dom­nului si Sfintilor Apostoli arata, în general, legatura dintre pocainta si înviere, dintre vremea Postului si sarbatoarea Pastilor.

„Apostoli, cei doisprezece de Dumnezeu alesi aduceti acum rugaciunea, lui Hristos, ca sa trecem toti curgerea postului, savârsind rugaciuni de umilinta si savârsind virtuti cu osârdie; ca în acest chip sa ajungem sa vedem învierea cea slavita a lui Hris­tos Dumnezeu, slava si lauda aducând'' (Cântarea a III- a, sedealna a 2-a, Triod., ed. Cit., p. 166.)

Maica Domnului, care a purtat în pântecele ei si pe bratele ei pe Hristos-Domnul, aratându-L lumii, împreuna cu Apostolii care au binevestit lumii pe Hristos, arata aici însasi taina Bisericii, în care puterea si darul pocaintei devin pregatire si dor de înviere, arvuna a vietii vesnice ca legatura de iubire a omului cu Dumnezeu.

Marturisirea si preamarirea Sfintei Treimi în Canonul cel Mare arata ca pocainta crestina este taina refacerii comuniu­nii oamenilor cu Sfânta Treime. Botezati în numele Sfintei Treimi, crestinii reînnoiesc Taina Botezului prin lacrimile po­caintei, mor pentru pacat si înviaza sufleteste pentru Hristos.

Marturisirea dreptei credinte prin doxologie se leaga strâns de redescoperirea dreptei vietuiri prin pocainta. Milostivirea Sfintei, Celei de o fiinta, de viata facatoarei si nedespartitei Treimi este temelia si puterea care face ca „usile pocaintei" sa devina „portile împaratiei cerurilor" deschise în inimile celor ce cauta mântuirea si viata vesnica.

Un alt element care sustine rugaciunea de pocainta si, în acelasi timp, constituie semnul pocaintei profunde este plân­sul sau lacrimile caintei. Lacrimile sunt un dar de la Dum­nezeu. Lacrimile care sustin rugaciunea de pocainta sunt numite întristarea cea dupa Dumnezeu, dupa expresia Sfintilor Parinti. Sf. Ioan Damaschinul explicând fericirea a doua, „Fericiti cei ce plâng ca aceia se vor mângâia", arata clar ca nu orice plâns aduce fericire, nu orice tânguire si lamentare este o virtute, ci plânsul pentru pacate, numai acela aduce mângâiere. Nu plânsul celui ce este suparat pentru ca ar fi dorit sa câstige mai multi bani, dar a câstigat mai putini, sau a ratat o sansa de a ajunge într-un rang mai mare, dar nu a reusit. Sf. Ioan Damaschinul arata ca nu acesta este plânsul adevarat, ci acesta este un plâns egoist, un plâns din orgoliu. Plânsul adevarat este regretul sau cainta pentru pacatele pe care le-am facut, regretul si cainta pentru timpul pierdut, pentru energiile sufletesti si trupesti pe care le-am cheltuit în zadar, fara nici un sens duhovnicesc si fara nici o roada folositoare altora.

În timpul Postului Mare în Triod se subliniaza legatura deosebita dintre taina smochinului neroditor care s-a uscat pentru ca l-a blestemat Hristos Domnul si existenta umana cea îndepartata de Dumnezeu, care nu aduce roada faptelor bune.

Sfântul Andrei Criteanul si alti Sfinti Parinti, meditând la pilda smochinului neroditor, cer lacrimile pocaintei ca sa ude cu ele smochinul neroditor al sufletului pentru a nu se usca definitiv. Iar Sfântul Efrem Sirul ne spune ca sufletul omului pacatos este plin de spinii pacatelor si de uscaciunea lipsei de iubire smerita fata de Dumnezeu si fata de semeni, iar lacrimile pocaintei vin peste sufletul acesta plin de spini si de uscaciune ca o ploaie curatitoare si roditoare. În acest sens, Parintii duhovnicesti vorbesc despre curgerea lacri­milor nevoitorilor sau ascetilor din pustie care au facut roditoare pustia prin rodirea virtutilor. Nu e vorba doar de pus­tia fizica exterioara, ci, în primul rând, ei au facut roditoare pustia sufletului pacatos, transformând-o într-un sol fertil al virtutilor. Parintii Bisericii, mari dascali si traitori ai pocaintei, au împartit lacrimile în doua categorii: lacrimile de întristare numite si „strapungerea inimii” si lacrimile bucuriei. Lacrimile de întristare ard pacatul si spala sufletul pacatos precum focul curata fierul de rugina. Aceste lacrimi pot con­tinua si dupa ce au fost iertate pacatele lor, ele transformându-se în lacrimile bucuriei care izvorasc din rugaciunea curata. Însa în viata spirituala ortodoxa lacrimile bucuriei se dobândesc, în general, dupa ce credinciosul a trecut prin lacrimile pocaintei. Acest adevar ni-l arata Sf. Ioan Scararul care, în lucrarea sa Scara Virtutilor, vorbeste despre lacrimile pocaintei celei de bucurie aducatoare, adica despre bucuria iertarii, bucuria ridicarii, bucuria învierii sufletului din moartea pacatului.

Dupa împacarea omului cu Dumnezeu prin Spovedanie, lacrimile pocaintei aduc pace în suflet. Lacrimile nu sunt un scop în sine, dar sunt semnul caintei profunde si seninul bucuriei iertarii si al refacerii comuniunii cu Dumnezeu, Izvorul bucuriei.

Cântarile noastre bisericesti compuse, în general, de monahi care au plâns o viata întreaga, care s-au învrednicit de lacrimile pocaintei si de lacrimile bucuriei, contin o bucurie pasnica, si pacificatoare. Ele nu urmeaza ritmul naturii împatimite de placeri, ci urmeaza ritmul metaniilor, acela al pocaintei. O astfel de muzica ne ajuta la sustinerea rugaciu­nii de pocainta. Muzica din timpul Postului Mare este adap­tata acestei perioade, dupa cum si vesmintele liturgice, de culoare cernita, închisa, ne antreneaza în interioritatea pocaintei; ele ne cheama sa privim nu atât la solemnitatea slujbelor exterioare, cât la saracia sufletului nostru slabit de pacate, pentru a aduna, prin smerita rugaciune, comori de lumina în inima.

Totusi, întrucât pocainta are ca scop, bucuria Învierii, sâmbata si duminica din timpul Postului Mare, Liturghia Sfântului Ioan Gura de Aur si cea a Sfântului Vasile cel Mare se savârsesc în vesminte luminate, iar miercurea si vinerea, Liturghia Darurilor mai înainte sfintite unita cu Vecernia, ca semn de pocainta, se savârseste în vesminte cernite. Aceasta Liturghie este savârsita pentru împartasire euharistica mai intensa întrucât si postul acesta este mai intens sau mai sever. În Biserica veche nu se savârsea Liturghia Darurilor mai înainte sfintite dimineata, ci seara, la Vecernie. În mediul rural, primavara, oamenii mergeau în timpul zilei la câmp, iar dupa munca de la câmp, seara, veneau si se împartaseau, ca pregatire pentru înviere, deoarece perioada Postului Sf. Pasti este potrivita pentru învierea lenta a sufletului din moartea pacatului si cul­mineaza cu explozia bucuriei Învierii Domnului din noaptea de Pasti.

Sa rugam pe Hristos Domnul si pe toti, sfintii Lui sa ne ajute cu rugaciunile lor si sa ne daruiasca puterea de a simti în suflet roadele pocaintei din Postul Mare adica sfintirea vietii, dupa cum spune Sfântul Ioan Gura de Aur: „Noi daruim ceea ce avem, postirea, ca sa primim ceea ce nu avem, nepatimirea".

† DANIEL

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

(Text preluat din lucrarea Foame si sete dupa Dumnezeu – întelesul si folosul postului, Editura „Basilica” a Patriarhiei Române, Bucuresti, 2008)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 732

Id: 38576

Data: Mar 4, 2014

Imagine: