Pe credinta in nemurirea sufletului, in vietuirea lui dupa despartirea de trup, precum si in Invierea Mantuitorului nostru Iisus Hristos se intemeiaza ceea ce numim in Biserica Ortodoxa cultul mortilor, adica, mai explicit, grija pe care o poarta cei vii de a-i avea in rugaciunile lor pe cei mutati la Domnul, grija ce se regaseste in diferite rituri si ceremonii, dar mai ales se exprima prin rugaciunile inaltate catre Dumnezeu pentru acestia, in cadrul Sfintei Liturghii. In interviul ce urmeaza, realizat de diac. Ciprian Bara, parintele Silviu Tudose, asistent in cadrul Catedrei de Teologie Practica de la Facultatea de Teologie Ortodoxa Justinian Patriarhul din Bucuresti, ne vorbeste despre cele mai importante randuieli pentru cei adormiti si despre diferite probleme pastorale legate de acestea.Astazi sunt Mosii de iarna. De ce a randuit Biserica una dintre cele mai importante zile de pomenire a mortilor in sambata dinaintea Duminicii Infricosatoarei Judecati?Ziua de sambata a fiecarei saptamani, cu exceptia celor in care randuiala tipiconala nu prevede acest lucru, este consacrata pomenirii mortilor. Asa cum fiecare duminica este o aducere aminte si o retraire a Invierii Domnului, fiecare sambata este o imitare a Sambetei Mari, in care Mantuitorul Hristos S-a aflat in mormant cu trupul, in iad cu sufletul, in rai cu talharul si pe scaun impreuna cu Tatal si cu Duhul, asa cum marturisim intr-un tropar al Sfintei Liturghii.Exista in cursul anului bisericesc si doua - in unele zone trei - sambete in care cei adormiti sunt comemorati in mod solemn, intr-un mod general si anonim. Prima dintre ele este cea despre care m-ati intrebat, Sambata Mosilor de iarna, care precede Duminica Infricosatoarei Judecati sau a lasatului sec de carne, cand, asa cum spune Sinaxarul zilei, dumnezeiestii Parinti au hotarat pomenirea tuturor celor din veac adormiti intru dreapta credinta, in nadejdea invierii vesnice. A fost randuita comemorarea in aceasta sambata, pentru ca in ziua urmatoare este praznuita Cea de-a Doua Venire a Domnului, cand va judeca lumea. Rugaciunea pentru cei adormiti devine, astfel, o imagine a marii adunari eshatologice care va preceda Judecata, la care speram sa dobandim cu totii raspuns bun.A doua zi de pomenire generala a mortilor este Sambata Mosilor de vara, care preceda Duminica Pogorarii Sfantului Duh. A fost randuita pentru ca si cei adormiti sa se bucure in ziua urmatoare impreuna cu noi, cei vii, de venirea Duhului Sfant.Şi, asa cum spuneam, in unele zone ale tarii, este praznuita si Sambata Mosilor de toamna, chiar daca nu este consemnata ca atare in cartile de slujba. Data este legata fie de sarbatoarea Sfantului Dimitrie-Izvoratorul de mir, fie de prima sambata a lunii noiembrie.De ce sunt numite aceste sambete ale Mosilor?In Biserica Ortodoxa Romana, toate aceste sambete sunt numite ale Mosilor, deoarece prin cuvantul mos sunt denumiti inaintasii dintr-un neam ( din mosi-stramosi este o expresie care arata vechimea necunoscuta).Mai sunt si alte zile de pomenire generala a mortilor?Alaturi de sambetele mortilor, mai exista si alte cateva zile de pomenire generala a mortilor, care nu au aceeasi insemnatate, dar care sunt foarte importante si respectate cu multa evlavie de crestinii ortodocsi.Mai intai, in perioada Postului Mare, se fac pomeniri generale ale mortilor in sambetele a doua, a treia si a patra. In practica, in Postul Mare exista si randuiala sarindarelor, adica a pomelnicelor pe care credinciosii le aduc la biserica, pentru a fi pomenite timp de 40 de zile. Dezlegarea sau finalul acestor pomeniri se face in Sambata lui Lazar, dinaintea Duminicii Floriilor. Obiceiul de a se face ultimul parastas al sarindarelor in Joia Mare este total gresit, deoarece, conform randuielii tipiconale, dupa Sambata lui Lazar, pana in Duminica Tomii, nu se fac parastase. Totodata, facandu-se asa, Joia Mare se transforma intr-o sambata a mortilor, semnificatia deosebita a zilei fiind umbrita de pomenirile care se fac.Ziua Inaltarii Domnului este considerata o zi a pomenirii eroilor, adica a tuturor celorcare si-au dat viata pentru apararea patriei si a credintei stramosesti, pentru intregirea neamului, pentru libertatea si demnitatea noastra. Sunt pomeniti acum, pentru ca si sufletele lor sa se inalte la Dumnezeu, in slava Sa.In Biserica Ortodoxa, pomeniri ale mortilor se fac si in zilele hramurilor bisericilor, la care sunt amintiti in mod deosebit ctitorii lacasurilor de cult si toti membrii comunitatii respective trecuti la Domnul. Se realizeaza, astfel, comuniunea tuturor membrilor comunitatii din toate timpurile.Comuniunea cu cei adormitiIn sfarsit, o pomenire generala a mortilor, de influenta slava, este si cea care se cheama Pastele blajinilor, savarsita luni sau marti dupa Duminica Sfantului Apostol Toma. Existenta acestei randuieli, pe care Biserica nu a acceptat-o in mod oficial, ingaduind-o numai, este datorata faptului ca din Sambata lui Lazar si pana in Duminica Tomii nu se fac parastase. Asta nu inseamna ca in toata aceasta perioada cei adormiti nu sunt pomeniti la sfintele slujbe. Grija celor vii se manifesta fata de ei prin pomenirile la Liturghie, aprinderea lumanarilor si a tamaii la morminte. Am intalnit un obicei deosebit de frumos, in anumite locuri, care se practica in noaptea de Pasti. Dupa Sfanta Liturghie, cu lumanarile aprinse, cei vii merg la mormintele celor dragi si le spun Hristos a inviat! E tulburator sa constati cat de mult simtim comuniunea cu cei adormiti in Domnul, cu care putem comunica, chiar daca fizic nu ne vedem unii cu altii. Duhovniceste, in rugaciune, aceasta comuniunea este posibila si deosebit de mangaietoare.Din multitudinea de lucruri pe care le facem pentru pomenirea celor adormiti, care este cel mai important?Cel mai important lucru pentru cei adormiti este sa-i pomenim la dumnezeiasca Liturghie. Toate celelalte, parastasele, milosteniile sau lucrurile impartite, nu fac altceva decat sa insoteasca aceasta pomenire.Chiar daca ati amintit in raspunsul anterior despre ele, v-as ruga sa precizati pentru cititorii nostri care sunt zilele si perioadele din cursul anului cand nu se fac parastase pentru cei adormiti.In primul rand, duminica este o zi cand, dupa randuiala, nu se fac parastase, fiind ziua Invierii Domnului, cand orice alta preocupare trebuie sa nu umbreasca bucuria Invierii (a existat o mare disputa generata de aceasta problema, la Sfantul Munte Athos, in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, numita cearta colivelor). Este si motivul pentru care din Duminica Floriilor pana in Duminica Tomii nu se savarsesc slujbe de pomenire a mortilor. In practica, insa, duminica se savarsesc uneori parastase, indeosebi cand coincide cu zilele hramurilor de biserici sau zilele de praznuire a unor sfinti mai importanti.De asemenea, pe langa zilele pe care le-am mentionat deja, dupa randuiala tipiconala a Bisericii noastre, nu se fac parastase in perioada dintre Nasterea Domnului si Boboteaza (25 decembrie - 6 ianuarie), in zilele praznicelor imparatesti si din Duminica Infricosatoarei Judecati pana in Sambata Sfantului Teodor (prima din Postul Sfintelor Pasti).Cum se procedeaza in cazul sinucigasilorSinucigasii pot fi inmormantati crestineste si pomeniti dupa aceea?Sinuciderea a fost si este considerata unul dintre cele mai mari pacate. Cel care savarseste acest pacat se aseamana lui Iuda Iscarioteanul, care a pacatuit mai grav luandu-si singur viata decat atunci cand L-a vandut pe Mantuitorul. A deznadajduit si nu a avut incredere in puterea pocaintei, in urma careia ar fi putut sa fie iertat de Domnul.Daca un crestin se sinucide cu buna stiinta, aflandu-se in deplinatatea facultatilor mintale, nu beneficiaza de slujba inmormantarii, fiind ingropat la marginea cimitirului, cantandu-se trisaghionul Sfinte Dumnezeule. Se intelege ca acestia nu beneficiaza de nici un fel de asistenta religioasa (parastase si pomeniri).Exista o exceptie, pentru sinucigasii iesiti din minti, bazata pe Canonul 14 al Sfantului Timotei al Alexandriei. Textul canonului este foarte clar si arata, in primul rand, datoria preotilor de a cerceta in ce conditii s-a intamplat sinuciderea respectiva. Daca se ajunge la concluzia ca cel care si-a luat viata singur a fost iesit din minti, se va respecta canonul, dar si o hotarare a Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, luata in 1949, care spune ca slujba inmormantarii sinucigasilor iesiti din minti sa fie facuta numai de catre un singur preot si nu in lacasul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul sa poarte numai epitrahil, savarsind slujba dupa ritual redus. De asemenea, sa nu se traga clopotele si sa nu se tina cuvantari.In ceea ce priveste ritualul redus de care vorbeste hotararea sinodala, exista mai multe interpretari, constatandu-se o lipsa de uniformitate liturgica in aceasta privinta.Conform traditiei liturgice, ar trebui ca randuiala sa contina in primul rand slujba sfintirii apei, la casa sinucigasului, cu ectenia mortilor, la care sa fie pomeniti cei din neamul mortului, fara a se pomeni numele acestuia. Apoi preotul stropeste cu apa sfintita locul unde persoana s-a sinucis, daca acest loc se afla in apropiere. Dupa aceea, cortegiul funerar merge direct la cimitir, preotul mergand in urma sicriului, stropind cu apa sfintita, fara opriri. La cimitir se rostesc ectenia mortilor, Apostolul si Evanghelia mortilor, precum si a doua rugaciune de dezlegare si Vesnica pomenire, tot fara a se pomeni numele sinucigasului, ci doar rudele raposate ale acestuia.Ţin sa precizez ca randuia-la aceasta poate fi savarsita numai in cazul in care sinucigasii, in decursul vietii, au fost buni crestini, iar in privinta tragicului lor sfarsit nu exista certitudine cu privire la deplinatatea facultatilor mintale.Dar in privinta pruncilor morti nebotezati, ce ne puteti spune?Cazul copiilor morti nebotezati este unul aparte, mai ales ca exista parerea ca, daca au fost nascuti din parinti botezati crestini, pot fi considerati catehumeni si pot beneficia de slujba inmormantarii si de pomenirile ulterioare. Principial, orice slujba religioasa se savarseste numai membrilor Bisericii, care sunt botezati. Copiii morti nebotezati sau nascuti morti (inclusiv cei avortati) nu sunt membri ai Bisericii, prin urmare ei nu beneficiaza nici de inmormantare, nici de pomeniri.In aceste cazuri, e bine ca preotii sa respecte practica traditionala, binecuvantand groapa, care se afla de obicei intr-o margine a cimitirului, cantand Sfinte Dumnezeule in timpul coborarii sicriului, pentru a nu lipsi cu totul de asistenta religioasa familia pruncului.Dupa aceea, numele acestor copii nu se trec pe pomelnice, ei neputand fi pomeniti la Sfanta Liturghie. In ceea ce priveste soarta acestor suflete nevinovate, trebuie sa avem nadejde in marea milostivire a lui Dumnezeu. E mai important pentru noi sa vedem cum de s-a ajuns la aceasta situatie, indeosebi in cazul copiilor avortati. Trebuie preintampinate astfel de situatii, prin constientizarea responsabilitatii pe care o avem fata de copii, inca din momentul conceperii in pantecele mamei. Moartea unui copil printr-un avort provocat este o crima, iar moartea copilului nebotezat din nepurtarea de grija a parintilor este, de asemenea, un lucru deosebit de grav. Ambele trebuie sa fie preintampinate. Biserica crestina nu a cunoscut alt obicei in afara inhumarii celor trecuti la DomnulParinte profesor, v-as ruga sa va referiti si la un alt caz special: al celor incinerati. Care este randuiala Bisericii in ceea ce priveste pomenirea lor?Chiar daca in colectia de canoane a Bisericii Ortodoxe nu exista o referire speciala la cazurile cand trupurile crestinilor morti sunt incinerate, randuiala este foarte clara. Ceea ce face ca niciun canon sa nu lamureasca aceste cazuri este faptul ca in epoca de elaborare a canoanelor nu exista aceasta practica sau, daca a existat, era una cu totul intamplatoare.Se intelege ca, asa cum marturiseste Sfanta Scriptura, omul pamant este si in pamant se va intoarce, sufletul mergand la Dumnezeu. Mantuitorul Insusi a fost inhumat. De aceea, Biserica crestina, inca din primele ei zile, nu a cunoscut alt obicei in afara inhumarii celor trecuti la Domnul. Chiar si in epoca persecutiilor, crestinii isi puneau viata in pericol pentru a recupera ramasitele pamantesti ale martirilor si a le inhuma. De-a lungul timpului, mormintele crestine au fost locuri de cinste, uneori chiar in interiorul lacasurilor de cult. Biserica a luptat totdeauna impotriva arderii trupurilor celor adormiti, deoarece aceasta este o forma de necinstire a trupului, templu al Duhului Sfant. De aceea, in Apus, unde au aparut primele semne ale introducerii acestei practici, unii papi - Bonifaciu al VIII-lea, de exemplu - au si decretat ca cei care practica incinerarea sa fie exclusi din Biserica.Sub influenta ideilor Revolutiei franceze, din 1789, au inceput sa apara din ce in ce mai mult in lumea apuseana astfel de practici, obtinandu-se chiar permisiunea statului pentru a se face acest lucru.Din cate stiu, pentru prima data experienta incinerarii sau a crematiunii a fost facuta in Italia, la Padova, in 1872, ceea ce a dus la legalizarea acestui obicei pentru cei care doresc, in 1873, iar dupa aceea la construirea primului crematoriu, la Milano, in 1874. Prima ardere a avut loc aici in 1876. Dupa aceea, obiceiul s-a raspandit in intreaga lume crestina, fiind construite crematorii, chiar daca Bisericile s-au opus cu vehementa.Din pacate, acest obicei a patruns si in tara noastra. Astfel, la inceputul secolului trecut, s-a construit in Bucuresti primul crematoriu uman, denumit foarte sugestiv Cenusa. Sfantul Sinod a luat imediat in discutie situatia nou-aparuta si a hotarat, in 1928, ca preotii sa-i previna din vreme pe enoriasi, atragandu-le atentia ca, in cazul in care cineva doreste sa fie incinerat, Biserica ii va refuza orice asistenta religioasa. De asemenea, s-a hotarat ca, inainte de prohodire, preotul respectiv sa aiba grija sa se informeze pe langa familia mortului la care cimitir se va inmormanta cel decedat, iar celor care totusi au fost incinerati sau se vor incinera sa li se refuze orice serviciu religios, atat la moarte, cat si dupa moarte. Aceasta hotarare a fost reluata in discutie de catre Sfantul Sinod, in 1933, intarindu-se cele hotarate anterior, cu mentiunea ca trebuie analizate situatia incinerarilor fortate, fara voia credinciosului, si posibilitatea acordarii asistentei religioase in astfel de cazuri.Cert este ca atitudinea Bisericii Ortodoxe fata de practica incinerarii este una de respingere totala, pastrand traditia milenara a inhumarii. Preotii care nu se conformeaza acestei randuieli sunt pasibili de pedeapsa opririi de la slujire cu trimiterea in judecata Consistoriului eparhial. Articol publicat in Ziarul Lumina , sambata, 06 Februarie 2010

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 2721

Id: 4455

Data: Feb 6, 2010

Imagine: