Cuvântul Preafericitului Parinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Sinaxa stareților si starețelor din Arhiepiscopia Bucurestilor, cu tema „Manastirile în fata crizei spirituale si economice de azi”, luni, 11 noiembrie 2013, Palatul Patriarhiei:Termenul de „criza” a devenit un laitmotiv în discutiile cotidiene, deoarece criza economica se resimte în multe parti ale lumii. Totusi, mai grava este criza spirituala prin care trece lumea de astazi. În general, criza economica a societații contemporane este asimilata doar cu lipsa de bani, de bunuri si valori materiale, dar aceasta a aparut si ca urmare a unei crize morale sau spirituale în economie si politica, printr-o preocupare exclusiva sau excesiva pentru profitul material, comercial si financiar, adesea în detrimentul calitatii relatiilor interumane, sociale si internationale.Formele de manifestare a crizei profunde în care se afla omenirea azi sunt atent studiate de economisti, politologi, sociologi și specialiști din alte domenii, cautând sa identifice originile acestei stari, precum și soluții de ieșire din aceasta stare. Însa, din punct de vedere spiritual, omul trebuie mai întâi sa caute calea de iesire din criza spirituala actuala, care este, de fapt, o profunda criza a viziunii exclusiv materialiste despre lume si viata, promovata treptat în Europa si în America de iluminism, de umanismul ateu si de capitalismul exacerbat.Pentru creștinii mireni care traiesc sub presiunea societații contemporane secularizate, materialiste si individualiste, marcata de criza valorilor morale si spirituale, manastirile pot deveni oaze duhovnicești unde, prin pilda vie a viețuitorilor monahi și monahii, prin rugaciunile și dragostea jertfelnica a acestora, pot afla izvorul de „apa vie” pentru luminarea si intensificarea vietii duhovnicesti, ca izvor de putere spirituala pentru a lupta cu greutatile în viata cotidiana.Spiritualitatea monahala s-a constituit, dintru început, ca un mod de a trai în duhul Evangheliei lui Hristos și de a urma pilda vietii Mântuitorului Iisus Hristos, ca fiind centrul spiritual al vietii crestine. Scopul monahismului ortodox a fost dintotdeauna acela de a-i aduce pe oameni aproape de Dumnezeu, de a le schimba viata,de a vindeca rani si de a hrani suflete, nu cutreierând lumea, nu umblând din casa în casa, batând din usa în usa, ci deschizând cu dragoste smerita si sincera usa sufletului si ajutând pe fiecare om sa-si deschida propriul suflet în Taina Spovedaniei, pentru a se întâlni cu iubirea milostiva si vindecatoare a lui Dumnezeu pentru oameni.Manastirile devin liman de pace si lumina pentru oameni prin intermediul vietii liturgice și prin rugaciunile solicitate pentru nevoi concrete, situatii dificile si stari de incertitudine. De asemenea, ajutorarea pastorala si materiala (hrana) a multor saraci sunt caracteristici constante ale vieții monahale. Monahul paraseste lumea, dar poarta în rugaciune neîncetat pe cei care vietuiesc în lume, iar drumul sau se întrepatrunde cu cel al mireanului, fiind împreuna calatori sau pelerini pe drumul mântuirii, al credintei si al dragostei fața de Dumnezeu si de semeni.Referitor la aceasta, Parintele Dumitru Staniloae spune: „În România nu exista pustiuri, ci numai manastiri. Dar cu cât un calugar dintr-o manastire este mai duhovnicesc, adica se roaga mai mult, cu atât el este mai cautat de catre popor. Un asemenea calugar îsi împlineste nu numai propria nevoie de rugaciune, dar si setea spirituala a celor ce-l cauta” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, „Rugaciunea lui Iisus si experiența Duhului Sfânt”, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 39). Astfel, monahul îmbunatatit duhovniceste poate deveni o faclie aprinsa pe calea mântuirii pentru oamenii acestui veac, dar și o inima deschisa unui suflet împovarat de presiunile societații contemporane.În acest sens, Sfântul Grigorie de Nazianz evidentia faptul ca: „Un om înduhovnicit este depozitarul filantropiei divine, inima lui se aprinde de iubire pentru orice faptura” (Sfântul Grigorie de Nazianz, „Oratio 4, Contra Julianum, 1”, apud Paul Evdochimov, „Iubirea nebuna a lui Dumnezeu”, Editura Anastasia, Bucuresti, 1993, p. 87).Subliniind legatura dintre viata duhovniceasca a omului rugator si mediul social în care acesta traieste, Parintele Dumitru Staniloae zice: „Omul care reuseste sa-si întareasca credinta și rugaciunea prin motivatii personale, reflectate, poate deveni el însusi un focar pentru întarirea credintei si înnoirea rugaciunii în mediul sau social. Prin aceasta el poate ajuta societatea sa iasa din viata superficiala, saturata de plictiseala, care este cauza slabirii credintei si a rugaciunii; cu alte cuvinte, el o poate ajuta sa regaseasca un continut mai substantial, sa-și întareasca radacinile adânci înfigându-le într-o mai mare profunzime a vietii, fara de care existenta umana este de o uniformitate monotona si lipsita de semnificatie” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, „Rugaciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt“, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 25).Asadar, prin rugaciune ne daruim lui Dumnezeu cu gândurile, cu faptele și cu întreaga noastra ființa, înfațișându-ne înaintea Lui și rugându-L sa ne lumineze si sa ne vindece de gândurile rele, de ura și vanitați lumești egoiste. De multe ori noi nu stim sa ne rugam cu toata fiinta noastra, dar Duhul Sfânt învata sufletul cum sa se roage, „Însusi Duhul se roaga pentru noi cu suspine negraite”- spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 8, 26). Când fiinta omului vibreaza de rugaciune atunci vine si dumnezeiescul har care lumineaza mintea spre a da sens vietii si încalzeste inima spre a savârsi faptele iubirii milostive a lui Hristos. Prin aceasta lucrare îi oferim lui Dumnezeu nu numai ființa noastra, ci și legaturile de comuniune cu oamenii din preajma, gândurile cele bune despre ei, iertarea tuturor greselilor și nedreptaților celor ce se pocaiesc, precum și dragostea noastra fața de semeni.În mod deosebit, monahul care practica permanent rugaciunea curata îi poarta în rugaciunile sale pe fiii sai duhovnicesti si pe toți oamenii, iar aceasta este o mare binefacere pentru însanatoșirea și normalizarea relațiilor interumane din societate. Întrucât influenteaza în mod pozitiv și pe cei din jurul sau, monahul rugator devine un izvor de lumina si har, de comuniune dezinteresata. „Cum am putea scapa de acest vrajmaș modern: supraaglomerarea, împraștierea, enervarea? - se întreaba un teolog contemporan-marele remediu este rugaciunea. Cine se roaga nu mai este supraaglomerat. Cine se roaga se unifica. Cine se roaga are alinare” (Pr. Conf. Dr. Vasile Citiriga, „Cunoașterea lui Dumnezeu prin rugaciune”, Editura ASAB, Bucuresti, 2008, p. 275). Mai mult, omul rugator, adica omul unit cu Dumnezeu prin har, ajuta si pe alti oameni sa se apropie de Dumnezeu si întreolalta, sa dobândeasca pacea si bucuria sufletului, sa savârseasca o multime de fapte bune pentru societate.Evident ca rolul manastirilor în contextul crizei spirituale și economice contemporane nu se rezuma doar la lucrarea duhovniceasca personala și liturgica eclesiala, care au în centrul lor rugaciunea, însa aceasta lucrare este fundamentul transformarii duhovnicești a omului, care, ulterior, angajeaza întreaga ființa umana, luminând si înnoind toate compartimentele vieții: social, cultural-educational, economic si filantropic.În concluzie, fenomenului secularizarii de azi nu i-se poate raspunde adecvat decât prin sfintenie, printr-o intensificare a vietii spirituale care are ca baza rugaciunea smerita si statornica, personala si eclesiala. Adesea omul secularizat nu se mai poate ruga si nici nu vede rostul sau eficienta rugaciunii. Acestuia, Parintele Teofil Paraian îi spunea: roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie!† DANIELPatriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 786

Id: 35442

Data: Nov 11, 2013

Imagine: