CUVÂNT TEOLOGIC al parintelui Dumitru Staniloae:

Duminica a douazeci si sasea dupa Rusalii (Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina) (Luca 12, 16-21) (…) Lumea e facuta cu o existenta si cu un sens lipsite de integritate, pentru ca sa-si gaseasca aceasta integritate în plenitudinea de existenta a lui Dumnezeu. Sfintii Parinti orientali au spus ca toate cele create sunt numai existente, singur Dumnezeu este existenta existenta. Aceasta vrea sa spuna ca lumea este o existenta neexistenta deplin, prin sine, putând exista deplin numai prin Dumnezeu, singurul existent deplin prin Sine. Amestecul de existenta si non-existenta al lumii si deci de sens si non-sens al ei, privita în ea însasi, îsi gaseste sensul când e considerata ca cerându-se prin însasi constitutia ei dupa completarea prin plenitudinea de existenta si de sens a divinitatii.Întelegerea acestui caracter al lumii ne este deschisa de aplicarea la lume a notiunii de dar. Lumea e darul lui Dumnezeu, ca subiect cu o constiinta si putere suprema, catre oameni. Lucrurile imprimate de o rationalitate, dar inconstienta, n-ar avea nici un sens prin ele însele, dar au un sens când se ia în considerare aspectul lor utilizabil pentru o ratiune constienta. La fel, darul nu se produce prin el însusi si nu-si are sensul în el însusi, dar are o rationalitate utilizabila pentru cel ce-l primeste. Însa darul nu satisface deplin prin el însusi, ci are un sens deplin numai prin faptul ca aduce cu sine în rationalitatea lui utilizabila marturia iubirii persoanei care-l da, ca un vehicul care poarta cu sine aceasta iubire ce voieste sa procure ceva de folos persoanei pe care o iubeste. Lumea nu are un sens daca nu e înteleasa ca darul lui Dumnezeu catre oameni. Dar tocmai pentru ca e dar, îsi are faptul ca ea este în acelasi timp nedeplina în ea însasi, amestec de existenta si neexistenta, de sens si non-sens, de rationalitate si inconstienta, de utilitate si de inaptitudine pentru a raspunde ca un subiect constient omului, care este subiect constient. Ea nu ne satisface deplin prin ea însasi, prin utilitatea ei marginita, dar ne satisface prin faptul ca e darul si marturia iubirii lui Dumnezeu, prin legatura personala pe care o realizeaza între oameni si Dumnezeu, care poate sa sustina în vesnicie fiinta oamenilor. Ea nu e factor de comuniune si sustinatoare prin ea însasi, a omului în eternitate, dar e mijloc de comuniune, semn al interesului lui Dumnezeu pentru om, asigurare a interesului lui Dumnezeu de a ne tine în veci ca parteneri de comuniune, chiar daca nu prin forma aceasta a lumii. Daca n-ar avea acest caracter în amestecul de sens si non-sens prezent în lume, ultimul cuvânt l-ar avea non-sensul. Dar, în fapt, acest lucru este imposibil, pentru ca sensul nu poate fi anulat în radacinile lui de non-sens. Prin faptul însa ca e dar, chiar non-sensul trecator din ea devine sens. În mod special, lumea ca dar pune în lumina valoarea persoanei umane careia i se acorda de Dumnezeu ca dar. Iar din valoarea persoanei umane câstiga lumea însasi o valoare, în calitate de dar acordat acestei persoane.(…)Ca dar al lui Dumnezeu catre noi, lumea devine loc si punct de întâlnire între noi si Dumnezeu. Lumea nu ne este ea însasi sursa de crestere în vederea vesnicei existente, dar existenta ei ne da asigurarea unei iubiri care ne garanteaza vesnica existenta si ne mijloceste comunicarea acelei iubiri. Prin sine, universul e mut, dar prin el graieste un subiect suprem iubitor. Lumea îsi poate pierde pentru om semnificatia de dar al lui Dumnezeu, din cauze pentru care crestinismul are o explicatie, dar atotputernicia Celui ce a creat-o îi poate reevidentia aceasta semnificatie si o poate ridica, prin colaborare cu omul, la calitatea de vehicul spre vesnicie.În orice caz, daca lumea este darul iubirii lui Dumnezeu, noi nu trebuie sa dispretuim acest dar, ca mijloc între El si noi, ca punte de întâlnire. Nici n-o putem face de altfel. Oricât de mult ne-am retrage în noi însine ca sa gasim pe Dumnezeu, nu putem sari peste lume, caci si noi însine suntem articulati în lume. Darul lumii ne este, cu alte cuvinte, necesar. Tot ce este în lume ne este, direct sau indirect, necesar, afara de raul care poate fi legat de lume, dar nu tine de fiinta ei. Dar tot ce e în lume trebuie sa luam ca dar al lui Dumnezeu, deci ca semn al iubirii lui Dumnezeu, prin care trebuie sa vedem pe Dumnezeu, sa ne deschidem cunoasterii iubirii Lui. Trebuie sa mâncam, dar, mâncând hrana trupeasca, trebuie sa ne deschidem prin recunostinta celui ce ne-o da, si prin aceasta trebuie sa ne hranim si spiritul cu iubirea Lui si cu iubirea noastra fata de El, facând dintr-o realitate materiala un prilej de crestere spirituala. Am mentionat înainte ca mâncând rodurile pamântului, folosind materia si legile naturii pentru a ne deplasa în lume, noi hranim si spiritul cu ratiunile imprimate în materie, în legile ei de organizare, în lucruri si în legaturile dintre ele, ne hranim cu marele organism al rationalitatii lumii, în care sunt articulate ratiunile particulare în nesfârsita lor ramificatie si pe care omul le poate combina în nesfârsite alternative, fara sa iasa din cadrul marii rationalitati a lumii. Dar daca lumea este darul iubirii lui Dumnezeu, rationalitatea lumii, care constituie urzeala ei ce se ramifica, poate fi combinata la nesfârsit de om, este modul în care rationalitatea divina mai presus de ratiune face accesibila rationalitatii umane folosirea acestui dar. În rationalitatea lumii se reflecta negraita rationalitate a iubirii divine. Lumea întreaga cu urzeala ei rationala este revelatia vazuta a rationalitatii iubirii divine. Omul, mâncând deci hrana trupeasca, îsi hraneste totodata spiritul nu numai cu rationalitatea lumii, ci si cu ratiunile iubirii divine, cu Logosul divin, cel de oameni iubitor. El este pâinea vietii celei spirituale si eterne. Cine se opreste numai la hrana trupeasca nu se hraneste cu hrana învierii, ci ramâne supus mortii, caci lumea vazuta în ea însasi, ca ultima realitate, e amestecata cu non-existenta, sau în ea ultimul cuvânt îl are moartea (Sf. Maxim Marturisitorul, Scurta explicare a rugaciunii Tatal nostru. P.G. XC, 871-910). Lumea întreaga e menita sa fie descoperita astfel ca partea vazuta a unui sacrament universal si continuu si toate actele omului ca împartasiri sacramentale de Dumnezeu. Considerarea lumii ca dar al lui Dumnezeu, sau ca vehicul al iubirii Lui, si considerarea ei ca parte vazuta a unui sacrament al harului lui Dumnezeu e unul si acelasi lucru. Dar omul arata ca a descoperit acest sens al lumii numai când nu e considerata ca ultima realitate si nu se opreste la împartasirea de ea. Iar aceasta o face când multumeste lui Dumnezeu pentru tot ce foloseste din lume, când le foloseste pe toate cu multumire catre Dumnezeu. Un dar arata ca îsi împlineste functia de dar, adica functia de descoperitor al iubirii celui ce-l face, numai când e primit ca atare, când cel caruia îi este adresat îl primeste cu multumire, face din actul primirii un prilej de a-si manifesta si el iubirea sa, recunoscatoare ca raspuns la iubirea ce i s-a aratat. Altfel darul nu mai e un mijloc de comuniune, nu mai e înteles ca dar, între el si cel ce-l da se intercaleaza întunericul. Cel ce primeste un lucru ca dar, multumind pentru el, depaseste interesul exclusivist pentru lucru si se lanseaza sufleteste spre daruitor. Aceasta se arata în faptul ca cel ce primeste darul daruieste la rândul sau ceva daruitorului. Dar cum lui Dumnezeu omul nu-I poate da altceva decât din ceea ce a primit, omul dovedeste ca întelege lumea ca dar si sacrament când le întoarce lui Dumnezeu, de asta data ca semn al iubirii lui recunoscatoare, ca purtatoare a iubirii Lui. Dumnezeu însa întoarce omului din nou cu daruri cele ce I se ofera, învaluite într-o noua manifestare a iubirii Lui, într-o noua sau reînnoita binecuvântare. „Dar peste dar.“ Şi astfel are loc un circuit neîncetat între Dumnezeu si om prin lume, între iubirea mereu reînnoita si sporita între ei. Din ce descopera omul mai mult frumusetea si foloasele superioare ale lucrurilor, din aceea I le aduce cu mai multa multumire si cu o mai mare iubire lui Dumnezeu si din aceea Dumnezeu i le întoarce cu o mai mare iubire si binecuvântare, pentru ca omul e în stare sa le înteleaga. Sfântul Maxim Marturisitorul a scos în relief aceasta reciprocitate de daruire între Dumnezeu si oameni, dar si deosebirea dintre daruirea lui Dumnezeu si daruirea oamenilor (Quaest. ad Thalas. 51). Daruirea omului e un act de jertfa. Pentru ca, desi daruirile aduse de om nu sunt bunuri originale ale lui, omul, aducându-le, se lipseste de ele sau schiteaza intentia de a se lipsi. Din partea lui Dumnezeu sunt însa numai daruri, pentru ca Dumnezeu în bogatia Lui fara margini nu Se lipseste de nimic daruindu-le. Astfel, fiecare om e chemat sa fie preot al lui Dumnezeu (Alexander Schemann, For the Life of the World, New York, 1963). Dar omul jertfindu-le lui Dumnezeu, ele i se întorc de la Dumnezeu încarcate de o noua binecuvântare, ca un sacrament reînnoit. Jertfa omului se întoarce ca un dar reînnoit al lui Dumnezeu. Jertfa omului si darul lui Dumnezeu sunt cele doua reverse ale actiunii dintre Dumnezeu si oameni. Orice bun al omului si el însusi e jertfa, întrucât e îndreptat de la om la Dumnezeu si primit de Dumnezeu ca sa devina dar sau sacrament reînnoit, întrucât e îndreptat de la Dumnezeu spre om si primit de acesta încarcat de o noua binecuvântare. La început e darul sau sacramentul, ca apoi sa urmeze neîncetat perechea jertfa-darul sau sacramentul. Omul se împartaseste ca de un sacrament de jertfa adusa de el lui Dumnezeu. Pentru ca jertfa e adusa de om lui Dumnezeu ca multumire pentru tot ce i-a dat Dumnezeu, ea este o euharistie. Dar tocmai de aceasta euharistie omul se împartaseste, întrucât i-a devenit omului un nou dar de la Dumnezeu, întrucât prin multumire s-a deschis primirii darului lui Dumnezeu cu adevarata întelegere. Astfel, lumea este simultan un sacrament al iubirii lui Dumnezeu catre oameni si o euharistie, o liturghie a oamenilor catre Dumnezeu. Pentru oameni aspectul de sacrament si cel de euharistie a lucrurilor sunt inseparabile, sau le descopera si le practica pe amândoua ca atare, sau nu descopera si nu practica pe nici unul. Dar redând lumea si chiar pe sine însusi lui Dumnezeu, omul pune si ceva de la sine. Pune pecetea sa umana (de jertfa). Pecetea pusa pe prescura adusa la Liturghie e un simbol în aceasta privinta. Pune pecetea întelegerii si muncii sale întelegatoare. El umanizeaza prin aceasta creatia si I-o întoarce lui Dumnezeu umanizata. El actualizeaza potentele lumii; el organizeaza lumea, pentru ca sa se poata folosi de ea cât mai mult. Dar, organizând-o si actualizând-o, îi scoate la iveala utilitatile si frumusetile ascunse si posibile, cuvintele iubite si inteligibile ale lui Dumnezeu întrupat în ratiunile ei actuale si virtuale („Despre lume ca cuvânt, sau ca discurs al lui Dumnezeu catre oameni“, a se vedea: Walter Kern. Zur theologischen Auslegung des Schöpfungsglaubens, în Mysterium Salutis, Band II, Danzinger Verlag, 1967, p. 47l). Chiar prin aceasta descopera însa noi motive de lauda a lui Dumnezeu si de multumire catre El. Rodurile pamântului, pâinea, vinul, untdelemnul, strugurii, oferite lui Dumnezeu, sunt o sinteza între darul lui Dumnezeu si munca si întelegerea omului. La toate acestea se aplica parabola talantilor, pe care Dumnezeu voieste sa-i ia înapoi cu dobânda. Lumea este astfel nu numai un dar, ci si o îndatorire pentru om. Dar talantii întorsi lui Dumnezeu cu dobânda sunt întorsi iarasi omului spre o fructificare în continuare. Economia, arta, cultura pot fi întelese ca o dobânda prin care omul fructifica creatia, si istoria poate fi înteleasa ca o istorie a eforturilor umane de a fructifica darul lui Dumnezeu în alte si alte roduri, chiar daca omul nu si-o interpreteaza sau nu vrea sa si-o interpreteze totdeauna astfel, si chiar daca aceste roduri nu sunt toate bune si folositoare, si chiar daca eforturile omului în istorie nu sunt totdeauna închinate unor scopuri bune, lumea este via unor nesfârsite posibilitati, pentru nesfârsitele posibilitati ale inteligentei umane, data de Dumnezeu slujitorilor sai, cu obligatia de a lucra bine si de a manifesta prin actul simbolic al oferirii unora din rodurile ei lui Dumnezeu, vointa de a lucra spre cel mai bun folos al lor, ascultând de îndrumarile Lui. Omul însusi se întelepteste continuu prin experientele câstigate în lucrarea acestei vii. Şi tocmai în aceasta sta bucuria lui Dumnezeu: sa vada fructificata creatia Sa de om spre folosul omului, sa vada pe omul însusi înteleptit si îmbogatit prin aceasta lucrare. Caci prin aceasta iese si mai mult la iveala bogatia darniciei Lui, iubirea si întelepciunea Lui pusa în ea spre folosul omului, ca un tot mai bogat temei pentru lauda Lui. Omul poate pune o pecete a sa pe lume, pentru ca lumea, ca dar al iubirii lui Dumnezeu catre oameni, nu e un produs al necesitatii, ci un produs contingent al libertatii divine. Daca ar fi un produs al necesitatii, n-ar putea exista libertate în ea si ea s-ar desfasura ca un proces cauzal inexorabil. Dar ea e facuta ca sa sepoata manifesta prin ea libertatea divina si libertatea umana într-un permanent dialog. Cauzalitatea universala nu este un proces în care sa nu se poata interveni la nici un punct al ei, ci din acest punct al ei se deschid nenumarate directii posibile, pe care le pot alege libertatea divina si libertatea umana. În acest sens, lumea poate deveni la tot pasul, prin ceea ce face omul din ea, un dar al omului catre Dumnezeu, dar si un mijloc de manifestare a refuzului omului de a o actualiza în acord cu voia lui Dumnezeu - de a recunoaste legatura sa cu Dumnezeu prin ea. Nesfârsitele linii active ce pornesc din spiritul uman prin libertatea lui, pentru a se dezvolta prin alegerea si realizarea nesfârsitelor combinatii aflate virtual si pasiv în lume, reprezinta o participare a omului la continuarea creatiei, facând sa se puna în lucrare noi energii divine, sa se produca noi relevari ale lui Dumnezeu, sa se actualizeze noi sensuri ascunse în lume, dar si o extindere a existentei în nimicul care înconjura lumea. Însusi nimicul nesfârsit care înconjoara lumea face posibila o extindere a creatiei, înmultire a sensurilor ei din bogatia divina. Daca lumea se tine în existenta prin puterea lui Dumnezeu, daca în tesatura ei rationala, complexa si elastica se reflecta discursul mereu viu al iubirii divine, coborât prin rationalitatea lumii la nivelul întelegerii umane, atunci lumea e un fel de corp al acestui discurs al lui Dumnezeu, al Logosului divin si al energiilor lui Dumnezeu, dintre care unele sunt actualizate în lume, altele gata sa se actualizeze ca raspuns la alegerile altor si altor posibilitati ale lumii de catre fiecare om si de catre toti laolalta. Dar lumea este în acelasi timp corpul mai larg al fiecarui om. Pentru fiecare om ea este un corp natural si necesar, nu un corp liber creat si mentinut, cum e pentru energiile divine. Prin imaginile lucrurilor sesizate de ochii omului, lucrurile însesi sunt puse într-un oarecare mod în legatura cu ei, prin undele puse în miscare de prezenta lor si care ating retina ochilor omului; prin toate sunetele sesizate de urechile omului, lucrurile însesi sunt puse într-o legatura cu omul, prin undele sonore care vin de la ele sa atinga urechile lui. În senzatiile corpului sau, omul are implicate modurile specifice în care se fac sensibile toate lucrurile. Materia care e prelucrata de laboratorul corpului nostru restrâns pentru a si-o asimila e pregatita si se afla într-o continuitate activa cu materia cosmosului întreg. Fiecare om participa la cosmosul întreg si niciunul nu poate fi scos de la aceasta participare. Fiecare om explica orice lucru în contextul general al lumii si-si face o reprezentare a lumii întregi, îmbratiseaza spiritual lumea întreaga. Lumea întreaga e comuna tuturor oamenilor si e personala fiecaruia, e corpul lor comun si în acelasi timp personal, putându-l actualiza fiecare dupa modul lui personal numai în colaborare cu toti; e discursul lui Dumnezeu adresat întreg fiecaruia, dar si tuturor la un loc, putându-l întelege fiecare ajutat de întelegerea tuturor. Oamenii sunt promovati material si spiritual, în specificul lor, de cosmosul întreg, colaborând toti la actualizarea potentelor lui pentru fiecare. Ei trebuie sa devina constienti de aceasta, sa recunoasca dreptul tuturor la aceasta participare la cosmosul întreg, dar si necesitatea colaborarii tuturor pentru a-l face întreg de folos tuturor. Ei trebuie sa-si recunoasca fratietatea lor în aceasta participare comuna si egala la cosmosul întreg si în aceasta colaborare, de care depinde însasi existenta lor. Ei trebuie sa recunoasca cosmosul ca un bun comun, ca loc de întâlnire al tuturor, ca sursa de existenta si de dezvoltare egala pe seama tuturor, dar si datorie comuna de a-l dezvolta. Lumea e sursa comuna si sarcina comuna. Nici unul nu poate fi scos de la participarea în întregimea lui. Dar, în acelasi timp, nici unul nu poate sa se sustraga de la dezvoltarea lui ca sursa de existenta a tuturor. Caci fiecare îsi însuseste întregul discurs al iubirii lui Dumnezeu prin lume, dar fiecare îl traieste sau raspunde dupa râvna si talentul lui, actualizeaza dupa voia si priceperea lui alte posibilitati din textul general al lumii, ajutat de alte energii divine, corespunzatoare acelor posibilitati si disponibile pentru actualizarea lor. Iar aceasta e o contributie personala de folos pentru îmbogatirea tuturor. Prin chipul propriu ce-l da fiecare lumii, fiecare daruieste lumea ca un dar al sau tuturor si o primeste de la toti. Desigur, orice chip al lumii e prescurtat si de aceea se progreseaza în el. Dar pentru aceasta fiecare trebuie sa fie lasat si ajutat sa iasa în toata lumea, sa se foloseasca de toata lumea, caci lumea e suficienta pentru aceasta folosire a ei de toti. Fiecare trebuie lasat sa faca aceasta pentru a dezvolta complet existenta sa, dar si pentru a pune pecetea pe ea si pentru a aduce contributia sa la dezvoltarea potentelor sale pentru necesitatile tuturor. Nici unul nu are dreptul sa confiste parti mai mari din lume, caci prin aceasta ele ramân nedezvoltate deplin. Dar oamenii n-au nici macar dreptul sa împarta lumea în parcele ermetic închise folosului comun. Fiecare trebuie sa foloseasca lumea întreaga si sa contribuie la dezvoltarea întreaga a ei, dar pentru toti si împreuna cu toti. Chiar daca au în grija speciala unele parcele, trebuie sa le foloseasca nu numai spre folosul lor, ci si spre folosul comun, împlinindu-si obligatia darniciei. Fiecare trebuie sa considere lumea întreaga ca a sa, dar pentru a o darui, cu pecetea pusa de întelegerea si munca sa, pe ea, celorlalti. Dreptul la folosirea lumii întregi e si o raspundere pentru lumea întreaga, fiecare trebuie sa se daruiasca prin aceasta pe sine însusi tuturor si trebuie sa fie lasat sau ajutat sa se daruiasca pentru a se împlini. Prin tot ce gândesc si lucreaza oamenii în fiecare zi trebuie sa se mentina un circuit continuu al iubirii între ei. Numai în acest caz oamenii se întâlnesc deplin în lume si o realizeaza. O lume împartita rigid, în parcele, pune granite de netrecut între oameni, si lumea nu mai e loc de întâlnire si mijloc de comuniune. Dar nici o lume socotita numai ca obiect al unui drept comun, si nu si al unei datorii si al iubirii reciproce, ca obiect de daruire continua între oameni, nu mai e o lume de întâlnire si iubire. Astfel, daca lumea este un sacrament al iubirii lui Dumnezeu, ea trebuie sa fie si un sacrament al iubirii reciproce între oameni, un sacrament al comunitatii. Caci e un sacrament care trebuie sa se savârseasca în comunitate, pentru întarirea comunitatii. Lumea vehiculeaza iubirea lui Dumnezeu fata de comunitatea panumana si trebuie ca atare sa vehiculeze si iubirea tuturor oamenilor fata de Dumnezeu si întreolalta.În cântarile Bisericii Ortodoxe de la Boboteaza se anunta scufundarea Sfântului Duh în apele universului, facându-le curatitoare si de viata facatoare. Lumea întreaga va deveni mediu al Duhului iubirii între Dumnezeu si oameni si al iubirii oamenilor întreolalta, când va capata pentru noi fluiditatea apei, care se misca cu usurinta printre toti si din care beau toti, fara sa se epuizeze. Lucrurile lumii trebuie sa-si piarda pentru noi rigiditatea pe care le-o da posedarea lor egoista si avara. Trebuie sa treaca usor de la unul la altul, sa se miste între toti, sa se miste de la noi la Dumnezeu, cum se misca de la Dumnezeu la noi. Aceasta se va întâmpla când sunt tratate în mod practic ca daruri. Atunci fluiditatea iubirii comunicante le va face si pe ele fluide. Aceasta echivaleaza cu eliberarea lor din lanturile imobilizatoare ale „desertaciunii“ de care vorbeste Sfântul Apostol Pavel (Rom. cap. 8) sau ale non-sensului. Daca Dumnezeu a daruit lumea oamenilor pentru a le arata iubirea si pentru ca ei sa se umple de iubire, tratând-o de asemenea ca dar, atunci iubirea aceasta a lor, tratarea lumii ca dar trebuie sa se manifeste nu numai fata de Dumnezeu, ci si întreolalta, iar pornirea de jertfa trebuie sa se manifeste între ei, prin vestejirea de catre fiecare a pornirii sale egoiste de a retine lumea exclusiv pentru sine si în vointa de a o recunoaste nu numai lui, ci fiecarui semen al sau. Legatura între daruirea lumii lui Dumnezeu si celorlalti oameni se simbolizeaza în practica credinciosilor ortodocsi, ca sa daruiasca din cele oferite lui Dumnezeu semenilor sai, sau de a socoti ca ceea ce daruieste semenilor sai daruieste lui Dumnezeu. *Preot prof. dr. Dumitru Staniloae, „Darul lui Dumnezeu catre noi“, în „Mitropolia Moldovei si Sucevei“, Anul XLVI, 1970, nr. 3-6, pp. 260-267. (Sublinierile din text apartin redactiei “Ziarului Lumina”)(Predica preluata de pe www.ziarullumina.ro si publicata în saptamânalul “Lumina de Duminica” din data de 17 noiembrie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 1218

Id: 35530

Data: Nov 14, 2013

Imagine: