Iata-ne deja in post! Cu totii cautam sa ne cercetam atent interiorul fiintei, alergand la scaunul spovedaniei spre a ne curati de greseli, de ganduri care ne despart de Cereasca Imparatie. Potrivit randuielii Sfintei Taine a Pocaintei, preotul, dupa ce asculta marturisirea celui dornic sa se impace cu Dumnezeu, ii randuieste un canon.De-a lungul anilor, am auzit numeroase pareri despre canon, numit in termeni teologici si epitimie. Unii crestini il vad ca pe o pedeapsa, un fel de sanctiune aplicata penitentului pentru pacatele savarsite. De aceea cauta duhovnici permisivi, ca nu cumva canonul sa le devina o povara prea grea. Altii il considera un mijloc de indreptare a vietii fiului, fiicei duhovnicesti. Sunt bine venite cateva lamuriri la o serie de intrebari privind aceasta chestiune: De ce este necesar canonul? Nu e suficienta doar marturisirea pacatelor? Ce rol are epitimia?Legat de problema ridicata, Sfantul Maxim Marturisitorul ne spune ca dupa ce diavolul pustieste sufletul omului, se indeparteaza si lasa in suflet idolul pacatului. Cu alte cuvinte, pacatul devine o a doua natura a fiintei umane, modelandu-i negativ felul de a fi, de a simti sau chiar de a gandi. Intr-o asemenea nefericita stare, firea omeneasca nu mai functioneaza dupa legile date de Creator, ci urmeaza mincinoasele obiceiuri ale patimii, ajunse o forta greu de stapanit. Dialogul din cadrul spovedaniei pregateste tamaduirea credinciosului de acele deprinderi patimase. De aceea, duhovnicul asculta marturisirea, punand eventual intrebari lamuritoare, apoi randuieste, in numele lui Hristos, anumite recomandari constand in fapte sau atitudini contrare ratacirilor ori caderilor spovedite, avand tocmai menirea de a-l elibera pe cel ranit de ele, vindecandu-l si izbavindu-l. Tocmai aceste sfaturi, retete duhovnicesti constituie canonul; el capata mai degraba un caracter terapeutic decat pedepsitor, reprezentand un mijloc de corectare, de indreptare. In timpul spovedirii pacatelor, preotul se arata ca un parinte iubitor, rabdator, dar, in momentul cand statorniceste canonul, el devine judecator si medic. El va estima modalitatile cele mai adecvate de tamaduire a fiilor sai duhovnicesti, incapabili sa-si prescrie singuri medicamentul salvator. Dumnezeiestii Parinti clarifica insusi statutul de judecator al duhovnicului: el nu proclama sentinte, nu critica, ci apreciaza, cumpaneste cu dragoste antidotul potrivit penitentului. Insa prescriptia duhovniceasca nu se recomanda aleatoriu. De aceea, Sfintii Parinti au alcatuit canoane, prevederi utile ghidarii preotilor, pe care ei trebuie sa le citeasca, sa le stie, cumpanind cu grija ca hotararile luate sa nu fie utopice, dar nici prea facile, permitand astfel coabitarea cu pacatul, cu boala. Parintele Dumitru Staniloae face o precizare extrem de importanta in acest sens: Duhovnicului i se cere sa fie in stare, prin citiri de carti duhovnicesti, prin urmarirea diferitelor procese sufletesti, prin experienta, nu numai sa dea cu o anumita siguranta sfaturile cele mai eficiente, ci sa le argumenteze in fata penitentului, ca acesta sa se lase convins sa le urmeze. Nici nu se putea altfel, caci nu stabilirea canonului il scapa pe credincios de pacat, ci implinirea lui. Sfantul Nicodim Aghioritul ne adevereste ca in indeplinirea de catre ucenic a epitimiei avem dovada cea mai puternica a faptului ca acesta i-a inteles rolul in invierea sa duhovniceasca.E drept ca pacatele se iarta prin marturisirea lor si dezlegarea data de Hristos prin mana si gura preotului. Totusi sufletul ranit al celui ce primeste milostivirea Domnului trebuie supus unei perioade de convalescenta duhovniceasca. Nu ajunge doar sa-i aratam preotului suferintele noastre sufletesti, ci se impune si urmarea tratamentului adecvat spre a reusi intremarea spirituala deplina. Insa, dupa marturisirile dumnezeiestilor Parinti, de foarte multe ori, insanatosirea apare concomitent cu implinirea canonului. Unii sunt tentati sa-si ascunda pacatele, gandindu-se la vorba din popor: timpul le tamaduieste pe toate. Se pare ca nu se intampla chiar asa. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: timpul nu foloseste la nimic. Noi nu intrebam daca rana a fost deseori pansata, ci daca pansamentul l-a facut bine pe penitent. Numai ranitul ne arata cand este momentul potrivit sa-l scoatem. Asadar, nici timpul, nici uitarea nu ne aduc pacea inimii, ci doar spovedania sincera, insotita de pocainta, urmata de canonul hotarnicit de duhovnic. Altfel spus, parerea de rau pentru cele ce am gresit alaturi de epitimia primita dupa marturisire ne tin legati de Biserica si, implicit, de Imparatia cerurilor.Concluzionand, canonul dat la spovedanie este o faclie ce-l scoate pe om din intuneric la lumina, din boala catre sanatate, din ratacire pe calea cea dreapta, reasezandu-l la locul lui, in Biserica lui Hristos, unde se va pregati pentru partasia deplina cu iubirea Sfintei Treimi. Chiar atunci cand ni se pare cam aspru, canonul randuit de duhovnic trebuie sa poarte pecetea iubirii, a milostivirii Parintelui Ceresc, caci daca sufletul omului nu se simte inconjurat de iubire aici pe pamant, nu-si poate intinde aripile, inaltandu-se catre Vesnicie.(Articol publicat in Ziarul Lumina, Ediția din 26 martie 2013, aparut sub semnatura arhim. Mihail Daniliuc)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 1513

Id: 29473

Data: Mar 26, 2013

Imagine: