Fratilor, intr-un timp cand aproape toata omenirea se afla azi in multe nedumeriri si felurite dezorientari, trecand ca printr-o eclipsa sub atatea puncte de vedere, ne gasim si noi, romanii din exil, imprastiati prin felurite tari straine si fara o organizare carmuitoare, proprie si indestulatoare, de doisprezece ani!, spunea Visarion Puiu, fost mitropolit al Bucovinei (1935-1940), intr-un apel din 1 martie 1956, catre fruntasii romani din pribegie. Aceasta a fost dorinta mitropolitului pe care evenimentele de la 23 august 1944 il surprinsesera la Viena, ramanand astfel in exilul romanesc postbelic.Dupa evenimentele din 23 august 1944, statul german a sprijinit formarea unui guvern legionar in frunte cu Horia Sima, care sa-l foloseasca intr-o eventuala rasturnare a situatiei politice din Romania. De la bun inceput, Sima a incercat numirea mitropolitului Visarion ca ministru al cultelor, dupa cum, in decembrie 1944, anunta in lista guvernului, la Radio Donau. Mitropolitul a refuzat categoric, motivand ca el niciodata nu se ancorase in luptele partidelor politice. Atunci, tot la sugestia oficialilor germani, legionarii trebuiau sa-l convinga pe mitropolit sa fie de acord cu formarea unui front bisericesc impotriva Uniunii Sovietice. Mitropolitul a refuzat din nou, motivand ca Biserica nu poate fi pusa in slujba politicului, dar poate lupta impotriva ateismului militant. Insa, Visarion Puiu avea un alt gand, probabil inca de cand era in tara. Anume, mitropolitul se gandea la organizarea eparhiala a romanilor din diaspora, care implicit ajuta si la cea culturala si politica. Asa se face ca, in 1945, mitropolitul a infiintat Eparhia romanilor din strainatate, pentru care primise un acord de principiu, pe cale telefonica, din partea patriarhului Nicodim. Ca resedinta si sediu erau stabilite biserica romaneasca din Baden Baden, pentru care mitropolitul primise acordul din partea mostenitorului, Mihail Sturdza. Insa, capitularea Germaniei naziste l-a determinat pe Visarion Puiu sa paraseasca Austria si sa se refugieze la manastirea catolica de la Maguzzano, de langa orasul italian Verona, apoi intr-un sanatoriu din Sonvico, Elvetia.Prezenta sa in Austria si zisa colaborare cu legionarii au fost percepute in tara drept acte de tradare. La aceasta grava acuzatie se adauga cea de colaborare la razboiul antisovietic, pentru activitatea depusa in Transnistria, astfel incat, printr-o sentinta a Tribunalului Poporului, din 21 februarie 1946, autoritatile comuniste l-au condamnat la moarte. Ulterior, la presiunile autoritatilor statului, la 28 februarie 1950, Sf. Sinod al BOR i-a declarat caterisirea, fara insa a reusi sa o puna in aplicare. Orgoliile au impiedicat organizarea exilului romanescIn toamna lui 1949, mitropolitul ajungea la Paris, cu intentia de a-si pune in aplicare proiectul de organizare a Eparhiei romanilor din strainatate. S-a stabilit la biserica romaneasca de pe strada Jean de Beauvais, unde postul de paroh era disputat intre preotii Martinian Ivanovici, apropiat al fostului rege Carol al II-lea, si Vasile Boldeanu, sustinut de grupul legionarilor simisti din exil. Pentru greseli de ordin canonic, mitropolitul Visarion l-a caterisit pe Martinian Ivanovici, act care a fost pus in aplicare, fara stirea prelatului, de legionarii care doreau cu orice pret indepartarea lui. Conflictul, fara precedent in biserica romaneasca, a determinat inchiderea temporara a acesteia de catre autoritatile franceze, care au impus si interdictia ca mitropolitul Visarion sa mai locuiasca in Paris. Astfel, batranul episcop s-a refugiat in sudul Frantei, la Theoule, apoi la Draguignan. De aici, printr-o corespondenta intensa cu reprezentantii Comitetului National Roman, forul suprem al exilului, dar si cu alte personalitati, a incercat organizarea canonica a comunitatilor romanesti. A combatut cu fermitate gestul lui Victor Trifa de a accepta hirotonia episcopilor ucraineni samosfeati (autosfintiti), numai pentru a se stabili la conducerea eparhiei romanilor din America, cu sediul la Vatra Romaneasca; a incercat reintroducerea ordinii in biserica de la Paris, atat prin dialogul cu preoti si oameni de cultura romani, cat si cu reprezentanti ai autoritatilor franceze; a depus eforturi pentru ca situatia religioasa din Romania sa fie ajutata de Organizatia Natiunilor Unite, ca un organism care trebuia sa vegheze la apararea drepturilor popoarelor; a cautat, asa cum facuse in vremea cand se afla in tara, sa dezvolte o solidaritate in problemele bisericesti la nivelul intregii Ortodoxii, dar si printr-un dialog pe picior de egalitate si sincer cu Biserica Catolica.In exilul romanesc, mitropolitul Visarion s-a dorit un factor de coeziune, atat la nivelul coordonarii exilului romanesc, cat mai ales pentru aducerea tuturor comunitatilor romanesti sub o ascultare canonica. Nu a reusit, deoarece intrigile si orgoliile reprezentantilor politici romani, uneori alimentate de autoritatile statelor occidentale, au impiedicat materializarea acestui proiect. Ba, mai mult, l-au si abandonat pe mitropolit. In ultima parte a vietii a trait mai mult din ajutoarele financiare ale unor prelati catolici, ale unor rabini sau din foarte putinele contributii date de unii romani mai apropiati de biserica.Revenirea in tara, imposibilaUn aspect mai putin cunoscut in cazul mitropolitului este cel al repatrierii. Dupa 1955, atunci cand Romania intrase in ONU si initiase apelul de repatriere a tuturor celor care, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, ramasesera in afara tarii, mitropolitul Visarion isi manifestase dorinta catre Legatia romana de la Paris de a reveni in locurile sale de bastina. Pentru regimul comunist de la Bucuresti, un astfel de gest putea constitui un succes fata de reprezentantii emigratiei care duceau campania mediatica anticomunista. Insa, atat reprezentantii emigratiei romanesti, cat si autoritatile franceze au blocat initiativa mitropolitului, amenintandu-l chiar cu uciderea, iar demersurile legatiei romane au inregistrat un fiasco. Conditia principala pusa de mitropolit era aceea de a i se anula condamnarea la moarte nedreapta si de a fi reabilitat de Sfantul Sinod al BOR.Chiar si in ultima parte a vietii, mitropolitul a incercat sa se intoarca in tara, dar sanatatea subreda si care mai mereu ii facea probleme nu-i permitea plecarea spre tara. Pentru aducerea sa, autoritatile romane au facilitat plecarea fratelui mitropolitului in Franta, de la care avem chiar o descriere a momentului revederii: L-a gasit pe fratele sau foarte grav bolnav, jumatate paralizat, traind intr-o singura incapere a unei case modeste, in destula mizerie. Revederea dupa 20 de ani de despartire a fost deosebita si mitropolitul si-a exprimat ca nu se mai astepta sa se mai intalneasca vreodata.In seara zilei de 10 august 1964, aflat de o buna perioada de timp in oraselul Viels Maison Aisne, mitropolitul Visarion Puiu a trecut la cele vesnice. Potrivit dispozitiilor sale testamentare, a fost inmormantat de un sobor de cinci preoti, mai putin cei de la Paris, format din Emilian Vasilovschi, Dumitru Popa, doi reprezentanti ai mitropolitului George Tarasoff si unul ortodox francez. La slujba au mai asistat reprezentanti din partea episcopului catolic de Soissons, parohul din localitate si doi preoti greco-catolici romani, Cosma si Zapartan. Slujba a fost tinuta de preotul Vasilovschi in limbile: romana, rusa, franceza si greaca. Ulterior, in 1992, ramasitele pamantesti ale mitropolitului a fost mutate in Cimitirul parizian Montparnasse. (articol de Adrian Nicolae PETCU, Lumina de Duminica, 24 ianuarie 2010)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 892

Id: 4211

Data: Jan 23, 2010

Imagine: