Întreaga natura creata este darul lui Dumnezeu pentru om. De aceea, toate bunurile materiale din viata pamân­teasca trebuie întelese, respectate si pretuite ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu, pentru ca oamenii, pornind de la daruri, sa-l caute pe Daruitor. Daca omul nu întelege responsabilitatea pe care o are fata de lume, ea poate deveni zid despartitor între el si Dumnezeu.În întelegerea omului modern, „a trai“ a ca­pa­tat un înteles aproape i­den­tic cu verbul „a consuma“. Omul zilelor noastre a de­venit un „consumator“ prin ex­celenta, indiferent ca este vor­ba de alimente sau de in­for­ma­tie. „A fi“ nu mai valoreaza mare lu­cru, „a avea“ este totul. Iar când mirajul bogatiei acapa­rea­za si secatuieste sufletul omului, singura lui scapare este la Dum­nezeu. Numai prin credinta si ru­gaciune omul cazut în patima iubirii de avutie poate reveni pe fagasul cel bun al relatiei pline de iubire si întelegere în vederea unei comuniuni libere si da­ru­i­toare fata de Dumnezeu si semenii sai.În cele ce urmeaza vom vorbi despre felul în care bogatia lu­measca poate afecta viata du­hov­niceasca si relatia de iubire a omului fata de semenii sai, la care este chemat de Dumnezeu si de care depinde însasi mântu­i­rea sa.Bogatiile naturii, darul lui Dumnezeu pentru omSfântul Grigorie de Nyssa spune ca Dumnezeu a creat pe om din bunatate, ca sa-l faca par­tas la iubirea Sa intratrinitara. Natura întreaga a fost creata de Dumnezeu ca un dar pentru om, pentru viata lui trupeasca si pentru formarea lui spirituala în vederea vietii de veci. Prin acest dar, omul poate ajunge sa-L cunoasca pe Crea­to­rul Sau si sa atinga astfel sensul ultim pentru care a fost creat. Parintele Dumitru Staniloae afirma ca lumea slujeste la ridicarea noastra la sensul ultim sau la obtinerea plenitudinii noas­tre în comuniunea cu Dum­nezeu cel personal. Însa pentru a se putea bucura de acest dar, omul are responsabilitatea de a da­rui la rândul sau ceva lui Dum­nezeu si semenilor sai. Sfân­tul Maxim Marturisitorul în Capete Gnostice spune: „Toa­te cele vazute se cer dupa cruce, adi­ca dupa deprinderea de a sta­vili afectiunea fata de ele a celor ce sunt dusi prin simturi spre ele“. Când uita acest lucru, bunurile materiale devin pentru el piedica în calea desavârsirii. Sfântul Antonie cel Mare spune în acest sens: „Dupa cum hai­ne­le mai mari decât masura îm­pie­di­ca la miscare pe cei care se lup­ta, asa si dorinta avutiei pes­te masura împiedica sufletele sa lupte sau sa se mântuiasca.“Responsabilitatea omului fata de darul lui Dumnezeu în relatia cu semeniiDumnezeu ne-a dat toate lucrurile ca daruri din iubirea Sa nemarginita. Noi suntem che­mati sa raspundem acestei iubiri nealipindu-ne inima de ele, ci daruindu-le, la rândul nostru, se­menilor din jur. Iubirea noas­tra manifestata prin daruri pentru semenii nostri ajuta la spo­ri­rea comuniunii cu ei. „În dar ati luat, în dar sa dati“ (Matei 10, 8). Atunci când oferim si altora ce­le ale noastre, le închinam de fapt lui Dumnezeu, care le-a dat pentru toti (Matei 25, 34). Dum­nezeu vrea ca talantul primit de la El sa fie dat zarafilor, adica la cei care stiu sa lucreze cu el, ca sa fie luat înapoi cu dobânda (Matei 25, 27). Darul facut de cineva altuia i se întoarce întotdeauna cu un folos sporit. Mân­tu­i­torul Hristos ne recomanda sa ne facem prieteni dintre cei nevoiasi, daruind din bogatia care nu este de la noi, ca si ea sa ne ajute sa intram la bogatia cea vesnica (Luca 16, 8-9).Toate bunurile pe care ni le-a daruit Dumnezeu pot servi ca le­gatura a iubirii între persoa­ne; prin aceasta ele nu devin pa­­ravane despartitoare între oameni, ci pot servi la desa­vâr­si­rea lor. Bunurile ca daruri au me­nirea sa zideasca comuniunea între oameni, iar noi suntem chemati sa nu ne lipim ini­ma de ele, pentru sporirea acestei comuniuni. Drumul spre Dum­nezeu trece prin uma­ni­za­rea noastra. Iar în aceasta uma­ni­zare nu se poate înainta decât prin comuniunea cu semenii nostri. De aceea lucrurile materiale nu ne sunt date numai pen­tru practicarea unui dialog al fiecaruia dintre noi cu Dum­nezeu, ci si pentru deschiderea noastra fata de cel de lânga noi. Acest dialog se cere facut în constiinta ca lucrurile materiale ne sunt date de Dumnezeu pentru folosirea lor ca daruri în numele Lui, din porunca si din bogatia Lui, ca semne ale iubirii Lui, pentru ca aceasta iubire sa se extinda si între noi.În ziua de astazi se poate observa ca resursele naturale sunt din ce în ce mai limitate. Tocmai de aceea, daruirea, sacrificiul si constiinta insuficientelor ar trebui sa primeze mai mult ca ori­când. În felul acesta nu gresim daca afirmam ca darul si ajutorul oferit semenilor nostri se constituie nu numai ca o con­di­tie a cresterii spirituale pentru via­ta de veci, ci chiar ca o con­di­tie „sine qua non“ a convietuirii oamenilor pe pamânt.Se poate pune astazi întrebarea: daca un om a acumulat prin mijloace cinstite, pentru ca a fost harnic, inteligent, a stiut cum sa-si foloseasca mijloacele ca sa ajunga bogat, nu poate acel om sa fie si bogat, sa fie si un bun crestin si sa aiba o relatie buna cu Dumnezeu?În Filocalie, Cuviosul Nil Ascetul spune: „Bine este dar sa ra­mânem între hotarele lucrurilor de trebuinta si sa ne silim cu toata puterea sa nu trecem dincolo de acestea, caci daca suntem dusi de pofta spre cele placute ale vietii, nici un temei nu mai opreste pornirea noastra spre cele dinainte. Fiindca ceea ce este peste trebuinta nu mai are nici un hotar, ci o na­zu­inta fara sfârsit si o deser­ta­ciu­ne fara capat sporeste necontenit osteneala în jurul lor, hranind pofta, ca pe o flacara, prin adaugirea materiei“.Desi în teorie bogatia nu ar fi în sine un pacat, în practica ea înseamna huzur, desfatare, si în cele din urma, dupa ce omul si-a lipit sufletul de acestea, avaritie. Sa traiesti în huzur si în desfa­ta­re înseamna sa începi sa uiti de Dumnezeu si sa te limitezi la viata de aici si la binele pe care ti-l aduce ea. Adica sa încalci cea mai mare porunca: „Sa îl iubesti pe Domnul Dumnezeu tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau“ (Matei 22, 37). Iar ajungând, împins de iubirea de arginti, la zgârcenie si nemilostivire, înseamna sa nu iubesti pe aproapele tau „ca pe tine însuti“ (Matei 22, 39).Asadar, departe de a fi un bine sau un lucru indiferent, bo­ga­tia este o piedica în calea mân­tuirii sufletului. Avem de altfel exemplul tânarului dre­ga­tor bogat care îi cere Mân­tu­i­to­ru­lui sfat în privinta dobândirii vietii vesnice. Pentru ca a tinut „din tineretile sale“ poruncile, Domnul îi mai cere un lucru: „Auzind Iisus i-a zis: Înca una îti lipseste: vinde toate câte ai si le împarte saracilor si vei avea comoara în ceruri; si vino de-mi urmeaza Mie“ (Luca 18, 22). Dar tânarul, bogat si sus-pus fiind, se întristeaza. El se gaseste brusc într-un impas existential. Lo­gica omeneasca se contrapu­ne, în acest caz, logicii dumnezeiesti. Tânarul era consecvent filosofiei lumesti, gândea în termeni omenesti, ai în­te­l­e­p­ciunii si ai culturii civilizatiei umane din epoca sa, care nu s-a schimbat deloc nici pâna astazi, în timp ce Mântuitorul Hristos îi oferea perspectiva cereasca, a Îm­paratiei lui Dumnezeu. Aceas­ta filosofie cereasca este pla­cuta la nivel teoretic, dar când este vorba de a te conforma personal ei, constati ca îti stau în cale o multime de obstacole. Exigentele Evangheliei sunt m­a­xi­maliste, ea ne cere nu o îm­bu­na­tatire a vietii, ci o schimbare ra­dicala a ei. Tânarul ar fi acc­ep­tat probabil sa-si sacrifice o parte din avutie, dar nu pe toa­ta. De aceea, în privinta bo­ga­tiei, Mântuitorul nu lasa loc de interpretari atunci când zice ca mai degraba intra o camila prin urechile acului decât un bogat în Împaratia lui Dumnezeu (Luca 18, 25).Astazi, parca mai mult ca oricând, ne gasim si noi pusi în fata aceleiasi dileme. Ramâne la alegerea noastra daca cedam perspectivei si logicii omenesti sau daca ne plecam smeriti cugetele în fata întelepciunii dumnezeiesti. (Articole semnat de Pr. Gabriel Frunza si publicat în “Ziarul Lumina” din data de 4 noiembrie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 887

Id: 35215

Data: Nov 4, 2013

Imagine: