Cuvant teologic al Parintelui Dumitru StaniloaeDuminica a saptea dupa Pasti (a Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic)Daca in Dumnezeu n-ar fi si relatia eterna dintre Tatal si Fiul, n-ar exista o baza pentru aducerea la existenta a unor fapturi constiente, chemate si ele la starea fericita fara sfarsit a relatiei fratesti cu Fiul, mai bine zis la hranirea lor din relatia eterna si prin fire a Fiului cu Tatal. Şi nu poate fi un destin mai inalt pentru umanitate ca acesta.Numai pentru ca este un Tata, Care are din veci un Fiu, a creat Dumnezeu si o categorie de fapturi careia sa-i arate o iubire asemenea celei dintre El si Fiul Sau si pe care Tatal si Fiul Sau sa o ajute sa se inalte la iubirea fata de Tatal, asemenea Fiului, si la iubirea frateasca fata de Fiul, ca si la iubirea frateasca intre ele.De aceea Fiul a avut o lucrare mai apropiata in crearea lumii si a oamenilor din ea, dar si cand acestia s-au departat de aceasta calitate a lor. In cazul al doilea li S-a facut om, model si putere in iubirea lor fata de Dumnezeu si intreolalta.Nu poate fi o existenta suprema si fara de inceput ca model si tinta mai inalta pentru oameni ca un astfel de Dumnezeu.Parintii Bisericii spun ca, daca n-ar fi un Fiu al lui Dumnezeu deofiinta cu Tatal, Tatal n-ar fi binevoit sa creeze pe oameni ca pe niste fii asemanatori Fiului Unul-Nascut pe care sa-i iubeasca si care sa-L iubeasca, si, nefiind acest Fiu, n-ar fi fost cineva care, din iubire fata de Tatal, sa voiasca sa se creeze si alti fii care sa iubeasca pe Tatal asemenea Lui. Dumnezeu ar fi ramas, in mod fatal, ca un lipsit de atotputernicie; separat de oameni ar fi si El supus, asemenea unei esente, unor legi de care nu poate scapa. Fara un Dumnezeu Tata si Fiu (si Duh Sfant), n-ar exista decat viziunea panteista a unei esente din care evolueaza toate, in cadrul legilor ei oarbe, de nedepasit.De aceea, si cand oamenii au refuzat sa raspunda iubirii lui Dumnezeu cu iubirea lor, tot Fiului I-a incredintat Tatal misiunea sa Se faca om si sa arate oamenilor modelul omului cu adevarat iubitor de Dumnezeu si sa le dea puterea spre aceasta.Dar cum a fost posibil ca oamenii sa nu raspunda iubirii lui Dumnezeu si sa nu se iubeasca nici intre ei, iar prin aceasta sa ajunga supusi mortii, cata vreme modelul lor, Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu, a ramas in iubirea desavarsita fata de Tatal?Faptul acesta dureros din istoria omenirii se explica prin aceea ca oamenii n-au putut fi adusi la existenta ca subiecte ale firii dumnezeiesti infinite, ci ale unei firi marginite. Ei au mai primit si corpuri, pentru a trebui sa se ajute si pentru a se ajuta si unii pe altii si pentru a se sfinti de Dumnezeu si corpurile lor si universul indeobste. Pe langa aceasta au mai fost creati si ca fapturi libere. Fiul Unul-Nascut, avand si El in Sine toata infinitatea fiintei Tatalui, putea sa ii ajute la ridicarea lor din nou spre asemanarea cu Dumnezeu. La aceasta contribuia si faptul ca Fiul a avut fata de Tatal iubirea prin fire; si a avut-o din eternitate, odata cu existenta Lui.Oamenilor li se cerea si vointa lor, ca sa raspunda iubirii lui Dumnezeu cu iubirea lor fata de Dumnezeu si intreolalta. Şi aveau in aceasta vointa si tendinta de a spori in continutul vietii lor, data fiind marginirea lor. Dar prin aceasta omul a putut fi si usor amagit sa cugete ca trebuie sa lupte pentru subiectul propriu, ca sa-si sporeasca viata sa, si prin aceasta sa se intereseze mai putin de Dumnezeu si de ceilalti, sau chiar sa lupte cu ei, care se interesau si ei sa-si atraga, din universul material si din asezarea altora, sporirea lor.Astfel, ei n-au mai dat pret iubirii fata de Dumnezeu si de semeni si n-au mai folosit nici ratiunea pentru a se convinge ca numai in colaborare intreolalta, deci prin iubire si prin credinta in Dumnezeu, Care, ca Facator al tuturor, le cere aceasta unitate prin iubirea intre ei, pot spori. Au schimbat aceasta ratiune conforma firii lor comune si Ratiunii lui Dumnezeu, sau Cuvantului si Fiului Lui, in socotinte individualiste, sau egoiste, producand prin ele o lupta in firea lor repetata in fiecare.Sfantul Maxim Marturisitorul a dezvoltat pe larg aceasta idee in Epistola catre Ioan Cubicularul. Despre iubire. El a descris cum persoanele umane, in loc sa inainteze spre iubire intre ele, ca o inaintare a unuia in altul si in considerarea de catre unul a celuilalt ca o sine proprie, dupa asemanarea Sfintei Treimi, au ales sa se urasca si sa sporeasca lupta intre ele, sustinand in cadrul firii celei una, repetata in ele, putinta de a se sfasia. Caci persoanele umane nu pot invinge amagirea cautarii infinitatii in sinea proprie, fara credinta in Dumnezeu si alipirea la El, Singurul de la Care le poate veni puterea unirii intre ei si cu El prin iubire. Numai unindu-ne prin iubire cu Dumnezeu, ne vine de la El puterea normala a unitatii firii umane. Şi numai in unitatea in firea purtata de persoane diferite, care le vine din iubirea intreolalta si in unirea cu Dumnezeu, sta normalitatea ei.De aceea a venit Fiul lui Dumnezeu ca om, ca sa ne convinga si sa ne dea harul, sau puterea Lui, ca sa invingem aceasta socotinta egoista, care pune firea noastra in lupta anormala cu sine insasi si cu Dumnezeu. Astfel, Hristos convinge socotinta noastra sa procedeze potrivit firii, neopunandu-se ratiunii firii, prin care toti, precum avem o unica fire, asa putem avea si o unica socotinta si o unica vointa cu Dumnezeu si intre noi, neavand nici o despartire de Dumnezeu si intre noi, cand, prin legea harului, alegem ca regula de viata legea firii in socotinta noastra. Caci e cu neputinta ca aceia care nu s-au unit mai inainte cu Dumnezeu, prin buna intelegere si cuget drept, sa poata conveni intre ei prin libera hotarare. Caci la inceput inselatorul diavol l-a inselat pe om prin rautatea vicleniei, imbiindu-i momeala placerii infatisata ca iubire de sine. Iar prin aceasta l-a despartit pe om de Dumnezeu si pe noi intreolalta, facandu-ne prin alegerea socotintei sa parasim cugetul drept si sa impartim in modul acesta firea, taind-o in multe pareri si inchipuiri. Caci a facut ca lege a trupului uneltirea si nascocirea a orice fel de pacat, folosindu-se pentru aceasta de puterile noastre si impunand, ca sprijin al staruintei raului in toti, lipsa de acord a socotintei lor. Prin aceasta a convins pe om sa se abata de la miscarea cea dupa fire si sa-si miste pofta de la ceea ce e ingaduit, spre ceea ce e oprit...Caci din nestiinta rasare iubirea de sine, iar din aceasta rasare tirania fata de cel inrudit (dupa natura)... De aceea, prin ratiune omul trebuie sa ocoleasca nestiinta si sa se miste numai spre Dumnezeu prin cunostinta... Şi prin acestea si pentru aceasta sa dea nastere fericitei iubiri, care il leaga de Dumnezeu si il face dumnezeu pe iubitorul de Dumnezeu.1Caci iubirea, contrar ratiunii iubirii de sine, aduna cele divizate si face pe om iarasi o singura ratiune si un singur mod de vietuire si aduce la egalitate si netezeste toata inegalitatea si deosebirea, sustinuta in toti prin socotinte proprii. Mai mult, ea misca in chip cuvenit spre o inegalitate laudabila, intrucat fiecare atrage cu voia pe aproapele la sine (in locul sau) asa de mult, si-l cinsteste cu atat mai mult pe acela ca pe sine, cu cat mai inainte il respingea si ravnea sa fie el inaintea aceluia.... Şi fiecare e al fiecaruia si toti ai tuturor si mai degraba ai lui Dumnezeu decat unii ai altora. Şi s-a inaltat spre Dumnezeu, parasind particularitatea celor divizati si care divide, nemaisocotind pe celalalt om ca pe altul decat sine, ci cunoscand pe toti ca pe unul si pe unul ca toti... privind la ratiunea cea atotuna, impreuna cu care il cunoastem aparand pe Dumnezeu si prin care El staruie sa Se arate ca bun, adunand in Sine fapturile Sale, fiindca ratiunea nu-L poate cunoaste din El insusi cum este.2Prin Hristos ajungem astfel sa socotim pe celalalt ca pe noi insine, asa cum Tatal nu mai desparte pe Fiul si pe Duhul Sfant de Sine si nici Acestia nu Se mai considera despartiti intre Ei si de Tatal. Fiecare il vede in sine pe celalalt, ba e preocupat mai mult de acela decat de sine. Aceasta e simtirea proprie iubirii care uneste, dar nu confunda. Caci, pretuind pe celalalt mai mult ca pe tine, nu traiesti despartirea lui, dar nici pe a ta, care ai, in aceasta traire a lui de catre tine, cea mai mare bucurie a ta.Aceasta e Ratiunea (Cuvantul) care ne uneste si in ea traim Sensul suprem al existentei noastre (pe Tatal).Dar aceasta tinta a realizat-o intai Fiul in Sine, aratandu-ne calea pe care sa inaintam spre ea in pilda vietii Lui de om si dandu-ne din Sine puterea Lui.Facandu-Se El omul pe care trebuie sa-l realizam si noi in unire cu El, a primit si patimirile ce au intrat in firea noastra prin dezbinarea intre noi si intre noi si Dumnezeu. Dar, primind nu patimile placerii, ci numai patimile suferitoare care au venit in firea noastra de pe urma acelora, le-a biruit pe acelea. Astfel, primind si moartea care a intrat in noi prin voia noastra, a invins-o si pe ea, dandu-ne in Sine puterea de-a o invinge si noi, daca ne unim prin credinta cu El si ne despartim pe cat putem si noi de patimile placerii si de vina de-a suporta moartea vesnica de pe urma lor.In patimirea Lui pentru noi, pana la moartea pe cruce, se arata iubirea Fiului lui Dumnezeu facut om, ca a Celui mai bun Frate pentru noi, dar si puterea dumnezeiasca lucratoare in aceasta iubire. Daca renuntam si noi la patimile egoiste, primind patimirile pentru pacatele egoismului nostru, aratam si noi iubirea fata de Dumnezeu, Care, intrupat ca om, a primit moartea ca sa o invinga.In Hristos ni se arata ca Dumnezeu a invins moartea nu in mod arbitrar, folosindu-Se de atotputernicia simpla, ci de iubirea care se uneste cu umanul, facandu-l iubitor de Dumnezeu pana la dobandirea prin aceasta a iubirii, capabila de deplina primire a puterii Lui, ca sa invinga prin ea moartea. Iubirea invinge moartea in creatura, pentru ca e unita cu puterea dumnezeiasca. Daca atotputernicia divina a creat lumea din iubire, tot prin iubire atotputernicia Lui readuce la viata trupul creat la inceput din tarana neorganizata. Fiul lui Dumnezeu vrea sa realizeze un dialog cu o fiinta creata in trup, sau sa vorbeasca cu aceasta fiinta existenta in trup. In Hristos ia El insusi trup, aratand ca, chiar ca Dumnezeu, poate vorbi cu omul in trupul readus la viata nemuritoare. Pentru ca sa-si invie trupul Sau, dupa ce l-a facut chiar al Sau, pentru a invia prin el si pe al celorlalti, din iubire, era nevoie ca faptura omeneasca sa raspunda si ea iubirii Creatorului, Care a voit sa-i dea viata vesnica in Sine. Şi prin trupul Sau a voit sa castige si iubirea oamenilor de rand, ca sa poata fi inviati prin atotputernicia Lui. Atotputernicia lui Dumnezeu n-ar avea rost sa invie pe om in trupul lui, (decat) urmarind dialogul iubirii cu el si folosindu-se de acest dialog. (Deci) Iubirea pune in miscare atotputernicia, sau chiar in ea este atotputernicia, nu se poate cugeta una fara alta. Iar iubirea din partea lui Dumnezeu se arata si in insusirea, prin ipostasul Lui, a patimirii pentru om, ca sa ajute si omul sa patimeasca, infrangandu-si placerea egoista prin patimirea pentru Dumnezeu.Unde este iubire, este putere care invinge urmarile raului sau ale diminuarii existentei. Unde nu este iubire, este extrema traire a neputintei, sau saraciei de viata, ca moarte spirituala. In Dumnezeu este iubirea atotputernica, sau imbinarea lor, pentru ca existenta desavarsita este existenta fara nici o lipsa simtita.Dar iubirea nu poate fi intr-o existenta monopersonala. Iubirea implica comuniunea interpersonala. Iubirea inseamna indreptarea mea spre altul; si in aceasta se arata puterea mea.Pe de alta parte, iubirea invinge legile necesitatii. Dumnezeu nu traieste supunerea sub niscaiva legi, menite sa franeze raul, pentru ca este, prin Sine, binele deplin trait in cea mai mare libertate. Creand pe oameni ca fapturi marginite, chemate sa urce prin comuniunea intre ele in comuniune cu Dumnezeu, drumul acesta le-a fost indicat si ajutat prin unele legi, care trebuiau sa stea in legatura si cu legile intiparite naturii. Oamenii trebuiau sa se conformeze si unor legi ale naturii, avand sa implineasca legile binelui.Dar, prin neascultarea de Dumnezeu, neimplinind in parte legile lui Dumnezeu, acestea s-au schimbat in legi care le aduceau oamenilor suferinte si, pana la urma, moartea. Oamenii, cautand sa scape de ele, isi implineau patimas poftele lor, care au capatat si ele un fel de caracter de legi care ii stapaneau. Fiul lui Dumnezeu, luand trupul omenesc, a invins stapanirea acestor legi cu o mare putere; desi, luand trupul omenesc, suferea de caracterul pedepsitor luat de legile binelui, le-a suportat cu rabdare, fara sa se lase condus de ele spre noi calcari ale lor. Şi, prin aceasta, a ridicat trupul Sau deasupra legilor cu marea putere a iubirii de oameni. Acestia, pana traiesc pe pamant, daca se unesc prin credinta in Hristos, inainteaza si ei spre biruirea acestor legi prin rabdare. Dar deplin le vor invinge si ei cand vor fi inviati. Atunci iubirea, care-i alipeste pe veci de Dumnezeu, ii va ridica si pe ei mai presus de legi. Vor fi si ei imparati in Imparatia lui Hristos pe care a venit El sa o pregateasca pentru ei, ajutandu-le sa inainteze spre ea prin Biserica. Dar in aceasta pregatire spre Imparatia desavarsitei libertati a iubirii, ei sunt ajutati de Duhul Sfant al lui Hristos. Stapani in aceasta Imparatie vor fi Tatal nostru, Fratele nostru si Duhul lor, prezent si in noi, deci si noi.De fapt, toata propovaduirea si faptele lui Hristos urmaresc castigarea oamenilor pentru Imparatia lui Dumnezeu. In Evanghelia Sfantului Matei se spune despre inceputul propovaduirii lui Hristos: De atunci a inceput Iisus sa propovaduiasca si sa spuna: Pocaiti-va, caci s-a apropiat Imparatia cerurilor (Matei 4, 17). Şi dupa aceea: Şi a strabatut Iisus toata Galileea, invatand in sinagogile lor si propovaduind Evanghelia (vestea buna) a Imparatiei (Matei 4, 23). El ne invata sa ne rugam lui Dumnezeu, numindu-L Tata, si cerandu-I sa vina Imparatia Lui, iar in Fericiri promite celor saraci cu duhul si celor prigoniti pentru dreptate Imparatia cerurilor. In Predica de pe munte cere oamenilor: Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte se vor adauga voua (Matei 6, 33).In ultimele propozitii se arata in ce fel trebuie sa se pregateasca oamenii pentru Imparatia cerurilor. In Predica de pe munte, dand toate poruncile iubirii de oameni, Mantuitorul spune: Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici si va invata asa pe oameni, foarte mic se va chema in Imparatia cerurilor; iar cel ce va face si va invata, acesta mare se va chema in Imparatia cerurilor (Matei 5, 19). Iar poruncile ce se cer implinite sunt cele ale iubirii, ale milei, sau ale iertarii pana acolo, incat cel lovit pe un obraz sa i-l intoarca si pe celalalt. Stapanirea in Imparatia cerurilor este nu a celor ingamfati, ci a celor smeriti: Adevar va zic voua: De nu va veti intoarce si nu veti fi ca pruncii, nu veti intra in Imparatia cerurilor. Ca sa facem parte din acea Imparatie, trebuie sa fim fii al Tatalui celui din ceruri impreuna cu Fiul Lui, Care S-a smerit din iubire pana a Se face om. Dar fii ai Tatalui ceresc se fac cei care binecuvanteaza pe cei ce-i blestema, cei ce iubesc pe vrajmasii lor (Matei 5, 4-45).Daca stapanirea prin sine in aceasta Imparatie este cea a comuniunii treimice, participarea la ea nu o pot avea oamenii decat unindu-se cu Ea si traind si ei din puterea Acesteia, comunicand intre ei. Deci, cine se va smeri si va fi ca pruncii, acela va putea intra in Imparatia cerurilor (Matei 18, 4-5).Cei care au scapat de legile greu de implinit prin puterea lor au devenit, prin iubire, stapani peste toate. Pe de alta parte, aceasta calitate o dobandeste cel ce face voia Tatalui ceresc, implinind cele cerute inainte dupa pilda Acelui Tata Care face sa rasara soarele si trimite ploaie si peste cei buni si peste cei rai (Matei 5, 45).Dar aceasta pregatire, spre a ajunge la iubirea care stapaneste peste toate legile, nu o pot realiza oamenii dupa ce S-a inaltat Hristos la ceruri, decat prin Duhul Lui Cel Sfant. In acest sens spune Mantuitorul catre Nicodim: Adevar, adevar zic tie: de nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in Imparatia cerurilor (Ioan 3, 5).Nu fara El le-a invins si Fiul ca om, intai rabdandu-le ca urmari ale slabiciunii aduse de pacate, apoi biruind insasi treapta ei culminanta, adica moartea.Vom vedea prin ce lucrare poate ajuta pe om Duhul Sfant in biruirea acestor slabiciuni, ca sa ajunga la starea de inviere, superioara legilor aparute de pe urma pacatului.Deocamdata sa aratam cum le-a invins Hristos, Care nu le-a avut de suportat fara voie, ca noi, ci le-a asumat si suportat de bunavoie. De aceea alterna in viata Lui actele de putere cu cele de patimire si greutatile omenesti, ba uneori le unea intr-un mod tainic. E o unire antinomica, care impaca cele finite cu cele infinite, pentru ca exista totusi o inrudire a celor finite cu cele infinite si cele finite se pot largi ca sa incapa in ele cele infinite. Dumnezeu indumnezeieste cele omenesti si omul inomeneste cele dumnezeiesti, fara sa le desfiinteze.Iata cum descrie unirea celor dumnezeiesti cu savarsirea sau patimirea celor omenesti in Hristos, Sfantul Grigorie Teologul: Omul de acum era necompus. Ceea ce era, a ramas, iar ceea ce nu era, a asumat. Era la inceput fara de cauza, caci care este cauza lui Dumnezeu? Dar si mai tarziu. El S-a nascut pentru o cauza. Iar aceasta a fost: ca sa te mantuiesti tu, care-L jignesti, care pentru aceasta dispretuiesti dumnezeirea, fiindca a primit grosimea ta. Caci, insotindu-Se cu trupul prin mijlocirea mintii, Dumnezeu S-a facut omul de jos, fiindca s-a imbibat cu Dumnezeu..., ca sa ma fac atata dumnezeu, cat Acela S-a facut om. El S-a nascut (Matei 1, 16), dar era si nascut (Ps. 2, 7; Fapte 13, 33; Evr. I, 5; 5, 5). Se naste din femeie (Gal. 4, 4), dar dintr-o Fecioara (Luca 1, 34-35; Matei 1, 20). Una dintre acestea il arata om, cealalta, Dumnezeu. El Se arata aici fara tata (Matei 1, 20), dar acolo fara mama (Ps. 2, 7). Amandoua sunt proprii dumnezeirii. A fost luat in pantece (Luca 1,31), dar a fost cunoscut de Prooroc, care era si el purtat in pantece si a saltat (Luca 1, 41) in prezenta Cuvantului pentru Care a fost facut. A fost invelit in giulgiuri (Ioan 19, 40), dar leapada giulgiurile, sculandu-Se din mormant (Ioan 20, 5-7). A fost pus in iesle (Luca 2, 7), desi a fost slavit de ingeri (Luca 2, 13-14) si vestit de o stea (Matei 2, 2) si inchinat de magi (Matei 2, 11). A fugit in Egipt (Matei 2, 13-14), dar fugareste pe egipteni (les. 14, 27)... S-a botezat (Matei 3, 16; Luca 3, 21) ca om, dar a desfiintat pacatele ca Dumnezeu (Ioan 1, 29), deci ca sa sfinteasca apele. A fost ispitit ca om (Matei 4, 1; Luca 4, 2), dar a biruit ca Dumnezeu (Matei 4, 11). A flamanzit (Matei 4, 2; Lc. 3, 21), dar a saturat mii (Matei 14, 20-21), caci El este painea de viata datatoare si cereasca (Ioan 6, 35, 48).3* Preotul profesor Dumitru Staniloae, Sfanta Treime sau la inceput a fost iubirea, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, Editia a 3-a, Bucuresti – 2012, Relatia intre persoana Tatalui si cea a Fiului - temelia caracterului filial al persoanelor umane si a indumnezeirii lor, pp. 50-60. (Titlul si sublinierile din text apartin redactiei)Note:1 Epistola a doua, catre Ioan Cubicularul. Despre iubire, in P.S.B. vol. 81, Scrieri. Partea a doua, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1990, p. 30-31.2 Ibidem, p. 31, 32-333 Cele cinci cuvantari teologice, Cuvantul 29. A treia cuvantare teologica, 19-20, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1993, pp. 67-68.Sursa: www.ziarullumina.ro

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 629

Id: 31705

Data: Jun 13, 2013

Imagine: