Preotul Mihalache Tudorica este unul dintre scriitorii contemporani apreciati nu doar in lumea ecleziala, ci si in cea literara. Critica de specialitate il considera un continuator al lui Tudor Arghezi, un poet care exploateaza filonul religios, fiind un artizan al metaforei. Preotul poet, care a fost de curand laureat al Uniunii Scriitorilor pentru merituoasa activitate literara, ne va impartasi in urmatoarele randuri cate ceva din taina artei scrisului.Preacucernice parinte Mihalache Tudorica, este deja bine cunoscuta in randul nostru, al oltenilor, pasiunea sfintiei voastre pentru arta scrisului de poeme. De unde se adapa penelul dvs.? Se zice ca, atunci cand imbatranesti, din ce in ce mai des te intorci cu fata spre trecut si iti intinzi mainile spre propria copilarie de parca ai vrea sa o imbratisezi, sa o pipai si sa vezi daca nu cumva copilul acela de demult este tot acolo. Intoarcerea asta peste vreme imi aduce aminte de ce imi spunea moasa care a asistat la nasterea multilor copii ai mamei mele, ca, inainte de chinurile atator nasteri, ingenunchea la icoana Maicii Domnului si nu zicea decat atat: Maica Precista, ajuta-ma sa nasc bine, ca sa nu mor si eu singura! Cuvintele acestea sunt si o rugaciune, dar si un poem. Eu insumi ma socotesc un poem al crucificatei mele mame. As mai spune ca penelul de care aduceti vorba se adapa din calimara sufletului ei si din lacrimile cu care spala icoana casei in Vinerea Mare, iar frumusetea si puterea cuvantului, atatea cate sunt, vin din iubirea fata de Dumnezeu, dar si din iubirea omului de langa tine. Şi sa va mai marturisesc ceva: din clipa in care am primit Sfanta Taina a Hirotoniei si m-a vazut imbracat in reverenda, in catedrala, stand in genunchi in fata vrednicului mitropolit Firmilian, mama nu mi-a mai zis niciodata pe nume, ci numai Sarut mana, parinte! De aceea am cautat ca atunci cand ma voi duce si eu sa nu imi fie rusine sa ma uit in ochii ei in ceruri si nici sa fiu asezat cu nevrednicie langa ea, in pamantul care o sa ne acopere pe amandoi, sub aceeasi cruce. Imnul de lauda a fost dintotdeauna instrumentul cel mai stralucitor prin care sacerdotul L-a laudat pe Atotputernicul Dumnezeu. In viziunea sfintiei voastre, care ar fi corespondenta simbolica pentru aceasta harisma? Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrarile Tale si nici un cuvant nu este de-ajuns spre lauda minunilor Tale! De parca cel care a rostit prima data aceste cuvinte s-ar fi aflat pe muntele cel mai inalt si de acolo, privind frumusetea creatiei dumnezeiesti, a ramas uimit de darurile pe care Bunul le-a pus la picioarele omului. Ce rost ar mai avea firul verde de iarba, ce rost ar mai avea muntele si campia, apele, soarele si luna, fara ochii omului care sa le vada pe toate si sa se uimeasca de frumusetea lor? Caci pentru ochii lui si pentru gura si inima lui Le-a creat pe toate. Cum sa nu-L lauzi pe Dumnezeu pentru toate acestea, cum sa nu cobori in genunchi si sa nu saruti cu fruntea pamantul pe care Marele si Bunul ni l-a pus sub talpi? Omul este cantecul de iubire cel mai inalt al Domnului si opera Sa cea mai inalta. El insusi izvorul luminii si al vietii, a adunat pulberea, i-a dat trup si a suflat peste ea. Pe om nu l-a poruncit, ca pe toate celelalte, ci l-a framantat, l-a muncit. Ne nastem in numele Domnului, traim si murim tot in numele Lui si daca nu ar fi asa, ne-am pierde rostul si obarsia si am deveni copiii nimanui. Or, cum sa-L pituli pe Dumnezeu in spatele casei sau sub lata frunza a brustulanului? Raman uimit cum Dumnezeu si-a urcat Fiul pe cruce pentru omul care, de foarte multe ori, fie L-a uitat, fie L-a tradat. De aceea nu exista cantar care sa suporte muntele de iubire cu care Creatorul ne-a marturisit pe noi, iertandu-ne intruna si luand-o cu noi de la capat. Corespondenta simbolica? Poate, in taina cuvintelor, corespondenta reala. Marturisirea Lui si in somn, si in moarte. Omul este dara de lumina a lui Dumnezeu in lume si in timp. Cand va pieri el, toate isi vor pierde si ele rostul.Eminescu, sfantul prea curat al ghiersului romanescDintre poetii clasici, exista vreunul care va inspira in mod deosebit sau in a carui opera va regasiti? Marii poeti au tinut sa-si asculte si si-au ascultat intotdeauna sufletul cantand. Erau socotiti sacerdoti care slujeau desavarsirea frumosului omenesc si limpezirea adancului acestuia. Ei sunt dintre aceia care au cautat sa-si faca o anume casa, adunand caramizile de pe drumurile cuvintelor, pentru ca, apoi, cu roua fruntii lor, sa aseze drept palat de clestar. De departe, cel mai mult l-am iubit pe Eminescu, sfantul prea curat al ghiersului romanesc. Un alt mare poet al lumii, Tudor Arghezi, cand a fost intrebat daca poate fi asezat langa autorul Luceafarului si al Odei, a marturisit ca nu are nici macar curajul de a sta in aceeasi prima banca a clasei, spunand ca in primul rand este Eminescu, al doilea este gol si abia in randul al treilea este el. Eminescu a patimit pentru fiecare metafora, pentru fiecare frumusete a cuvantului. Toate puterile graiului neamului sau s-au adunat in ochii si in inima lui. Pe mana lui in jos si pe coala alba mirata au coborat toate minunile pe care ni le-a lasat si care au sporit slava poporului roman in lume. Eminescu este manastirea si ruga limbii romane, Eminescu este culmea gandului nostru pentru vecie si nu incetez a ma minuna de smirna tasninda a operei sale. Oameni buni, Eminescu este Arhiereul Limbii romane! El a locuit in limba neamului sau ca in Sfanta Sfintelor, slujind-o cu credinta si suferind pentru ea ca nimeni altul. Eminescu este lacrima si Catedrala Limbii romane. De aceea, el domneste peste cultura romana precum domnitorii peste ctitoriile lor. Nimeni nu s-a sfasiat ca el, pentru ca si-a iubit limba si neamul prin toti porii. Toate puterile si tot plansul poporului roman s-au unit in lacrima lui. A-l uita pe Eminescu inseamna a cobori incarcat de rusine de pe piedestalul lumii. Eminescu este Voronetul culturii romane si printre putinele pagini de aur in cartea neamului. V-ati gandit vreodata sa inchegati o opera imnografica? Prin opera mea de pana acum nu ma vad departe. Spuneam undeva ca eu nu pot fi decat plansul mamei mele. Din nefericire, noi insine am devenit, in aceste vremuri, tristetea si plansul Domnului. Unde sa ma duc? La drumuri lungi nu mai plec. As putea muri de foame sau de sete. Nu mai este nimeni sa iti dea un pahar cu apa sau o felie de paine. Au murit si tecarii ce faceau roscove. Un altul m-a omorat pentru cinci bani si am ramas numai cu camasa atat de rupta ca n-a putut imbraca pe nimeni. Aceasta realitate m-a manat spre poezia psalmica si ea, daca te gandesti bine, este tot o opera imnografica. Imnul acatist reprezinta starea noastra de veghe si de intampinare a sfintenieiPe ce loc se regaseste, in preferintele sfintiei voastre, imnul acatist? Cred ca pe un loc egal cu orice intalnire prin rugaciune cu Sfanta Treime, Maica Domnului si cu sfintii. Cum rugaciunea ori este ori nu este, cred ca imnul acatist reprezinta starea noastra de veghe si de intampinare a sfinteniei. Adormitul intru cinste si pomenire mitropolit Bartolomeu Anania, de a carui prietenie m-am bucurat nesperat, ar raspunde, probabil: Ai curaj, du-te si te intalneste cu sfintii! Fie-ti rusine, dar nu teama!. Ce as putea sa mai spun? De curand, ati fost laureat cu Premiul Mitropolit Nestor Vornicescu pentru literatura, oferit de Uniunea Scriitorilor. Povestiti-ne despre aceasta frumoasa experienta. Nu am cerut niciodata nimic nimanui. Nici nu m-am plans vreodata de ceva. Toate au venit dupa mine, dupa ce de mult plecasem din gara. In trenul cu care am trecut am fost totdeauna singur. Singur de tot. Dumnezeu insa a umplut aceasta singuratate cu grijile Sale. Diaconia am primit-o din mainile Inaltului Nestor, in ziua Nasterii Domnului, in mileniul si secolul trecute - 25 decembrie 1971. O intamplare nefericita din viata stralucitului ierarh a facut sa ne intalnim pe patul spitalului si ne-a infratit in numele suferintei. Cum eu eram consemnat politic si cu dosar greu si penal de autoritatile comuniste, am avut surpriza sa gasesc in tanarul ierarh de atunci un sfatuitor si indrumator, si el trecut prin site, ciururi si darmoane de mare bunatate. Imi spunea adeseori: Tu esti si fiul, dar si fratele meu. Ii sarut mana si astazi pentru grija exceptionala acordata mie. Print fericit intru Dumnezeu, dar nefericit de oameni. Cand imi voi publica memoriile, bunul mitropolit Nestor cel iertator si darnic se va bucura de paginile pe care le merita. Multe fi-vor nestiute. Ii multumesc Inaltului Nestor pentru mana intinsa mie cu darnicie si inainte, si dupa trecerea sa la cele vesnice. Premiul literar care poarta numele sau s-a vrut o reintalnire peste timp si-i multumesc pentru asta. L-am iubit foarte mult. Sarut mana acoperita de tarana a mitropolitului Nestor!ARĂTAREAAm trait aproape pe furis, fara sa stie nimeni, fara acoperis,am vazut cerulrarsi numai noaptea.Iar locul unde stam nu-l stia nici moartea.Ingerul ei m-a cautat si nu m-a gasit, de aceea si moartea m-a parasit.Vierme printre viermi si duh printre duhuri,vazduh inghitit de mii de vazduhuri,am trait aproape pe furis…Cerul mi-a fost mormant, nu acoperis…In guri de serpi, de vipere si sobolanimi-am aflat somnul si odihna,numai acolo mi-am gasit tihna…Nici sfarsitul lumii n-o sa ma cuprinda;am destule gauri pe sub grinda.Plapuma mi-a fost mireasma lumii,eu am supt la o vulpe, nu la tata mumii.Vecin am fost cu cartita, cu nevastuica,un lapte bun avea ultima, muica…Privind lumina cu totii laolalta,parca am furat ca hotul lumina tuturor…Eu sunt strigoiul,de mi-ar iesi sufletulnu mor...De ram pamantulsau, precum ciocanitoarea,de sap in scoarta viermii,ca sa fiu satul,da-mi, Doamne, viata,sa traiesc destul… (Din volumul Melancolia ingerului, 1995)GAVVATAEu cred ca ea nu s-a nascut din parinti. Mai curand imi vine a zice: s-a coborat dintr-o icoana veche. Scunda, cu fruntea mica, nu i se vedeau decat doi ochi mari, negri si mereu mirati. Toata tineretea si-a petrecut-o langa un leagan mereu plin. O grija necurmata si oboseala unei vieti in care noptile dormite se numarau pe degete o ofilisera cu mult inainte de vreme: Cand oi termina copiii astia de crescut, nu vreau decat sa ma satur de somn si, dupa aceea, pot sa mor. Mai tarziu, unul dintre multii ei copii a ajuns preot, iar ea a socotit acest fapt ca o izbavire si o ajungere la cea mai inalta culme. Din clipa cand fiul ei a imbracat reverenda, nu l-a mai strigat niciodata pe nume. De cate ori intra pe poarta, nu-l primea decat cu trei cuvinte: Sarut mana, parinte!. Nici prin fata nu i-a mai trecut, niciodata. Mergea in urma lui, la cativa metri. Şi avea un pas asa de marunt, ca aproape fugea. Cand a venit timpul sa i se stinga cuvintele in gura, nu si-a dat sufletul pana nu i-a sarutat mana: Sarut mana, parinte!. S-au implinit paisprezece ani de cand nu mai este, dar fiul ei ii aude mereu pasul marunt si mereu intoarce capul sa o vada. Nici timpul nu a indraznit sa se atinga de aceasta rana. Cine stie? Poate numai tarana, la timpul cuvenit, si poate nu departe. Şi nu o chema decat Ioana. (Din volumul Mireasa desculta, 1998)(Interviu realizat de diac. Ionita Apostolache si publicat in "Ziarul Lumina" din data de 8 martie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 929

Id: 28985

Data: Mar 8, 2013

Imagine: