În vacarmul societății de azi, isihia poate fi salvatoare de suflete. Am selectat câțiva termeni legați de această practică ortodoxă care, deși poate fi percepută drept simplă și accesibilă, este extrem de complexă și de profundă.

1. Asceză

Proces de despătimire ce presupune sinergia sau conlucrarea a doi factori: cel dumnezeiesc și cel omenesc. Potrivit învățăturii ortodoxe, este imposibilă izbăvirea de păcat numai prin străduință omenească, fără Dumnezeu; omul degenerează în autonomie sau heteronomie și este strivit între voința umană și cea demonică. Asceza nu este doar tema sau subiectul activității umane, ci, în principal, ascultarea de harul lui Dumnezeu fructul sinergiei divino-umane. Omul oferă libertatea și lucrarea, iar Dumnezeu, harul (vezi mai jos explicația termenului) și iubirea.

2. Contemplație

Gândire profundă, meditație îndelungată la Dumnezeu Creatorul. Etimologic, provine din latinescul contemplatio, termen folosit pentru a traduce cuvântul grecesc theoria care înseamnă „viziune”, „vederea minții”. Este una din treptele de cunoaștere și ale urcușului spiritual, plasată între practicarea virtuților, sau nepătimirea, și vederea directă a lui Dumnezeu sau unirea nemijlocită cu El. Teologii consideră contemplația ca un principiu epistemologic, care face trecerea de la teologia afirmativă, catafatică, la teologia negativă, apofatică.

3. Epectază

Definește tensiunea profundă și preocuparea constantă a credinciosului de înaintare continuă în cunoașterea și trăirea lui Dumnezeu. Din grecescul epektasis = „întindere”, „urcuș”.

4. Experiere

Simțirea prezenței dumnezeiești nu doar pe cale teoretică, ci și pe cale duhovnicească. Nu există teologie decuplată de manifestarea harului, prin acesta producându-se participarea omului la realitatea dumnezeiască cea de dincolo de posibilitățile umane de accedere. Dacă în sensul științei moderne afirmăm că omul experimentează, realizează experimente, adică produce manipulări ale fenomenelor descoperite în natură cu ajutorul unui aparat tehnic de investigare și având ca scop dobândirea unor informații cât mai precise despre acestea, în mod teologic vorbim, mai curând de experiență, respectiv de experiere, cele două exprimând gestul de împărtășire a omului din realitatea pe care Dumnezeu, cu harul Său, i-o descoperă.

5. Har

Energia necreată a lui Dumnezeu ce izvorăște din ființa duhovnicească a celor trei Ipostasuri, rămânând nedespărțită de El. Harul se oferă în primul rând prin Botez, apoi prin celelalte Sfinte Taine. Prezența și lucrarea harului este condiția mântuirii noastre, fiind oferit „după măsura darului lui Hristos” (Efes. 4:7), pentru că există o stare de har la care ne-a adus Mântuitorul Hristos, dar există și posibilitatea înmulțirii acestui har în sensul dobândirii de „har peste har” (Ioan 1:16) ceea ce este o chemare spre sfințenie, adică o „creștere în har” (2 Petru 3:18), pe linia dobândirii stării de îndumnezeire, sporind în virtuți, pentru a deveni „părtași ai dumnezeieștii firi” (2 Petru 1:4-8), sau a dobândirii harismelor (1 Cor. 12: 4-11).

6. Isihasm

Disciplină ascetică de origine monahală născută în secolele 4-5, între călugării pustiului sketic, care se osteneau să înainteze pe calea desăvârșirii spirituale a urcușului neîntrerupt către Dumnezu – epectază. Etimologie: provine de la termenul grecesc isihia care înseamnă „tăcere”, „liniște”, „concentrare interioară”. Primii practicanți au fost Macarie Egipteanul, Evagrie Ponticul, Diadoh al Foticeii și Ioan Scărarul, întemeietorul propriu-zis al isihasmului. Isihasmul a devenit apoi un mod de trăire mistic-religios specific călugărilor atoniți. Ei și-au însușit, ca disciplină de dezvoltare a vieții interioare invocarea continuă a numelui lui Iisus. Rugăciunea inimii, numită și rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea pură, constă din repetarea cuvintelor „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”.

Urmând învățăturile Sf. Dionisie Areopagitul și ale Sf. Simeon Noul Teolog, aceștia susțineau că printr-o contemplație continuă, exercitată mult timp, se poate realiza o apropiere atât de mare de Dumnezeu încât se poate ajunge la vederea luminii dumnezeiești chiar cu ochii trupești lumina taborică, lumina necreată.

7. Lumina necreată

Fenomen restrâns vederii omului comun, specific vederii lui Dumnezeu și a lucrurilor Sale, realizat nu numai în simțuri, ci și în afara lor. Experiența taborică a Schimbării la Față a lui Hristos în fața ucenicilor Săi este mărturia faptului că „slava” lui Dumnezeu este experiată de sfinți în chip de „lumină”. Nu este vorba nicidecum de lumina naturală accesibilă simțurilor, ci de îmbrățișarea omului din interior de către Taina neraționalizabilă a prezenței supraluminoase a dumnezeirii. Natura acestei lumini este necreată, ea fiind „prelungire” a lui Dumnezeu (Cel Necreat) către oameni. Exprimând teologic și dogmatic tradiția de rugăciune a misticii ortodoxe, Sf. Grigorie Palama afirmă posibilitatea experierii mistice a lui Dumnezeu prin energiile sale divine, necreate, care constituie lucrări și exprimări dinamice ale prezenței divine în creație.

8. Metanie

Metania (de la gr. metanoia – „schimbarea minții”, „dincolo de minte”) este un gest ritual care însoţeşte rugăciunea, o îngenunchere şi o ridicare (alternate) însoţite de semnul crucii (închinare) şi de adâncă plecăciune până la pământ. Simbolic, metania, ca şi simpla îngenunchere la rugăciune, este o mărturisire a căderii omului în păcat şi ridicarea lui prin Iisus Hristos.

Metania (var. metanii, mătănii, metanier) se referă și la acel șirag de mărgele folosit pentru numărarea rugăciunilor rostite sau la locul de debut al vieții monahale a unui monah. Ex. „mănăstirea de metanie”.

9. Metanoia

Tradus în limba română prin cuvântul pocăință, termenul reprezintă un concept amplu teologic dezvoltat cu preponderență în teologia Părinților deșertului și poate fi rezumată astfel: o transformare radicală, ontologică, a întregului mod de viață și de gândire, reînnoirea duhului și a simțurilor; respingerea faptelor și a gândurilor inspirate de păcat; transfigurarea persoanei umane în Hristos. Din punct de vedere etimologic, cuvântul înseamnă „gând ulterior”, „răzgândire”, în sensul de „a-și schimba intenția”.

10. Nepsis

Tradus în română drept trezvie, termenul greces nepsis se referă la păzirea permanentă a minții de ceea ce îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, la o stare de limpezime, de vioiciune, de agerime, curățenie sufletească, neprihănire, cumpătare. Menținerea stării de trezvie determină înmulțirea și păstrarea harului lui Dumnezeu. Nepsis este și numele generic al frăției care reunește mai multe asociații sau grupări ale tinerilor ortodocși din Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale.

11. Paisianism

Curent de înnoire spirituală în duh isihast, promovat în a doua jumătate a secolului al 18-lea în mănăstirile moldovene Dragomirna, Secu și Neamț, prin lucrarea călugărului de origine ucraineană Paisie Velicicovski (1722-1794). El a adus în viața de obște a monahismului românesc practica rugăciunii lui Iisus și a creat o școală ascetico-filocalică din care au rezultat numeroase traduceri în română și slavonă ale scrierilor filocalice.

12. Palamism

Palamismul sau teologia palamită se referă la învățăturile Sfântului Grigorie Palama (aprox. 1296-1359), ale cărui scrieri apără isihasmul împotriva atacurilor călugărului grec Varlaam din Calabria. El îi acuza pe isihaști de superstiții și fals misticism și susținea că lumina taborică ar fi o lumină creată, nefiind identică cu Dumnezeu, ci mărginită și vremelnică, asemenea oricărei creaturi, căci dacă va fi identică cu divinitatea ar fi veșnică, dar și invizibilă. Disputa a luat proporții și a fost convocat un sinod (Constantinopol, 1341), care s-a pronunțat în favoarea isihasmului. Nemulțumit de rezultat, Varlaam a trecut la catolicism, criticând și mai vehement isihasmul.

13. Pocăință

Vezi mai sus la metanoia.

14. Rugăciunea inimii

Rugăciunea inimii, numită și rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea pură, constă din repetarea cuvintelor „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Pentru a ajunge la vederea luminii necreate, isihaștii, cu ochii deschiși trebuiau să concentreze în așa măsură gândul la rugăciune încât privirea celui ce se roagă să nu mai înregistreze nimic din lumea materială înconjurătoare, ci doar lumina divină. Ținuta din timpul acestei rugăciuni cerea ca bărbia să fie aplecată spre piept, iar privirea să se fixeze pe un punct al corpului, pe abdomen, timp în care se rostea neîncetat rugăciunea „Doamne Iisuse…” reținându-se în același timp și respirația. La început practicanții acestei metode nu vedeau nimic, însă, prin exercițiu, ajungeau să vadă o lumină pe care o socoteau dumnezeiască, fiind asemenea celei văzute de Apostoli pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Față a Domnului.

15. Trezvie

Vezi mai sus la nepsis.

---

Notă: Majoritatea informațiilor sunt culese din Dicționarul de Teologie Ortodoxă, apărut la Editura Basilica în 2019.

Citește și:

• 30 de cuvinte despre rugăciune ale Părintelui Patriarh Daniel
• Proclamarea solemnă a Anului omagial și comemorativ 2022. „Nimic nu poate înlocui rugăciunea”

Foto credit: Basilica.ro / Mircea Florescu

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 276

Id: 75975

Data: Jan 20, 2022

Imagine: