Părintele Profesor Dr. Cristinel Ioja, decanul Facultății de Teologie Ortodoxă „Ilarion V. Felea” din Arad, aduce lămuriri și precizări despre mărturisirea jertfelnică a credinței Bisericii in perioda interbelică a preotului Ilarion Felea, ca replică la acuzele din spațiul public la adresa acestuia, in contextul canonizării.

Părintele decan semnalează că „legătura părintelui Ilarion Felea cu Mişcarea legionară trebuie analizată in contextul instaurării statului naţional-legionar in Romania, a pierderii dureroase a mai multor teritorii romaneşti, a dezordinii produse de război şi a expansiunii concepţiilor seculare despre Biserică şi Ortodoxie care puneau sub semnul intrebării existenţa şi lucrarea Bisericii Ortodoxe in societate, şcoală şi cultură, dar şi a iminentei primejdii pe care o genera comunismul din Rusia pentru romani”.

Text integral:

Părintele Ilarion V. Felea şi mărturisirea jertfelnică a credinţei Bisericii in interbelicul romanesc

Canonizarea Sfinţilor romani, cu prilejul Centenarului Patriarhiei Romane (1925-2025), a adus bucurie şi mulţumire in sufletele multor creştini care cu mult timp inainte au arătat evlavie şi respect faţă de lucrarea lor duhovnicească, teologică, mărturisitoare, faţă de jertfa lor de mucenici ai lui Hristos. Cei canonizaţi sunt stalpi ai mărturisirii credinţei in secolul al XX-lea, in diferite locuri şi moduri, de la mărturisirea credinţei in temniţele comuniste la mărturisirea credinţei prin viaţa duhovnicească şi inalta Teologie pentru intărirea creştinilor.

Toţi Sfinţii au vieţuit sub vremi, dar prin viaţa lor sfantă – inţeleasă intr-o dinamică a sfinţeniei – au biruit vremile şi răul din istorie şi lume. Şi aceasta este �logica interioară a Evangheliei şi a Scripturii intrupată in Vieţile Sfinţilor. Pe de altă parte, nu toţi Sfinţii au fost inţeleşi de cei de sub vremi pentru că nu au fost cunoscuţi de ei printr-o inţelegere a credinţei şi a lucrării Duhului lui Hristos in Sfinţi.

De aceea, in majoritatea lor Sfinţii au fost prigoniţi in istorie, identificandu-se cu Cel care mai intai a fost prigonit, neinţeles şi răstignit (Ioan 15, 18-21).

Dacă ne referim la Sfinţii canonizaţi recent, inţelegerea vieţuirii lor s-a realizat după exigenţele Evangheliei şi criteriile dogmatice, canonice şi moral-duhovniceşti ale Tradiţiei, printr-o indelungată sfătuire şi documentare in inţelegerea raţiunii interioare a lucrării duhovniceşti, sociale, culturale a Bisericii in istorie prin lucrarea lor.

Dezbaterea asupra vieţii şi invăţăturii lor s-a realizat in Biserică şi se va adanci continuu in duhul Tradiţiei şi experienţei Bisericii, nu fără a ilustra in faţa intregii lumi raţiunile care au stat la baza canonizării lor.

Ei reprezintă repere in lucrarea virtuţilor creştine, in mărturisirea credinţei şi in preocuparea pană la jertfă pentru devenirea poporului roman, pentru că au mărturisit in orice context istoric şi oriunde a fost nevoie, aceeaşi credinţă apostolică şi patristică a Bisericii. Ei reprezintă – prin biruinţa lor finală – stalpi de lumină care au străbătut in felurite moduri virtuoase tumultuosul secol al XX-lea, in care contextele istorice şi presiunile ideologiilor politice şi seculare ale modernităţii i-au revendicat, incercand sa-i asimileze in formele lor utopice.

In orice context ei au rămas fideli Evangheliei lui Hristos, vocaţiei şi conştiinţei de preoţi slujitori ai Bisericii lui Hristos.

Luand in considerare documentele, textele şi mărturiile care ne vorbesc despre părintele Ilarion Felea putem spune că in această perspectivă şi exigenţă se incadrează viaţa, invăţătura şi mărturisirea ultimului rector al Academiei Teologice din Arad.

Părintele Ilarion V. Felea (1903-1961) este unul din cei mai importanţi teologi ortodocşi din perioada interbelică, cu o operă teologică remarcabilă prin implicaţiile şi intuiţiile ei innoitoare, cu o impresionantă lucrare pastoral-misionară şi cultural-educativă de transmitere prin cuvant şi tipar a adevărului şi duhului Evangheliei lui Hristos dimpreună cu ethosul Bisericii Ortodoxe Romane, cu o bogată activitate filantropică şi de asistenţă spirituală a celor aflaţi in nevoi: orfani, văduve, infirmi, categorii sociale defavorizate.

Prin aceste randuri despre părintele Felea, nu intenţionez să răspund nimănui – instituţie sau cugetător – care, in virtutea dreptului la opinie, a pus la indoială, intr-un mod lipsit de respect şi fără argumente solide, viaţa unui mărturisitor şi mucenic al lui Hristos in temniţele comuniste, prin accente unilaterale care nu iau in considerare dinamica spirituală şi atitudinea pastorală a unui preot, ci o frang reductiv in acuze.

De asemenea, nu doresc să răspund polemic opiniilor deja exprimate, intrucat dezbaterea despre Sfinţi – pe care unii o reclamă – nu trebuie confiscată nici ideologic, nici polemic, ci trebuie să decurgă dintr-o cunoaştere interioară a credinţei şi experienţei Bisericii şi a credinţei, vieţii şi invăţăturii Sfinţilor la care noi participăm.

Fiind punctul cel mai controversat, doresc doar să infăţişez prin texte, pentru cei care caută să inţeleagă viaţa şi freamătul unui preot pentru credinţa Bisericii şi pentru situaţia complicată a poporului roman din timpul celui de-al doilea război mondial, legătura şi atitudinea părintelui Ilarion Felea faţă de Mişcarea legionară din Romania.

Legătura părintelui Ilarion Felea cu Mişcarea legionară trebuie analizată in contextul instaurării statului naţional-legionar in Romania, a pierderii dureroase a mai multor teritorii romaneşti, a dezordinii produse de război şi a expansiunii concepţiilor seculare despre Biserică şi Ortodoxie care puneau sub semnul intrebării existenţa şi lucrarea Bisericii Ortodoxe in societate, şcoală şi cultură, dar şi a iminentei primejdii pe care o genera comunismul din Rusia pentru romani.

Pe de altă parte, părintele Ilarion Felea, datorită probităţii morale, pregătirii teologice şi prestigiului de care se bucura intre preoţi, teologi şi oamenii de cultură ai interbelicului romanesc a fost �revendicat de Mişcarea legionară in contextul instaurării noului Stat.

I. In 14 septembrie 1940 Romania este proclamată Stat legionar. Regele Mihai impreună cu generalul Ion Antonescu proclama Romania ca Stat naţional legionar, iar Mişcarea legionară era singura mişcare recunoscută in noul Stat cu scopul ridicării morale şi materiale a poporului roman. Datorită contextului presant şi a orientării reprezentanţilor noului Stat spre valorile creştine ale Bisericii, schimbarea a fost dotată de către mulţi romani cu incredere.

Cu un program care implica pe de o parte principiile creştine, evanghelice, iar pe de altă parte, in lipsa oricărei alte perspective contextuale, Mişcarea legionară integrată in structurile de conducere ale Statului nu putea fi ignorată. Părintele Felea scrie: „Mişcarea legionară este o revoluţie in desfăşurare care nu ne poate lăsa indiferenţi. După mişcarea naţional-creştină, care a murit deodată cu marele poet şi patriot Octavian Goga, nu avem alta care să militeze pe linia spiritualităţii creştine.

Mişcarea legionară, intre toate revoluţiile lumii, este singura cu caracter creştin, singura care se integrează in doctrina moralei şi misticii Bisericii ortodoxe. Dacă şi aceasta se compromite, inseamnă că romanismul e incapabil de o renaştere morală şi incapabil să-şi chivernisească moştenirea părintească”[1].

Această mişcare genera, in acei ani de cumpănă pentru poporul roman, agenda publică, politică, economică şi culturală a Romaniei. Practic, exprimand principii creştine şi evanghelice, Mişcarea legionară era dotată de părintele Ilarion Felea cu speranţa innoirii societăţii romaneşti şi a progresului spiritual şi material al poporului roman in vremuri tulburi. Dar raporturile trebuiau clar precizate şi bine delimitate, iar părintele Felea nu ezită in acest sens.

II. In contextul instaurării Statului naţional-legionar, părintele Felea caută să răspundă la trei intrebări fundamentale:

1) Care este atitudinea Mişcării legionare faţă de Biserică? Mişcarea legionară este o mişcare „de educaţie – o mişcare de intoarcere la casa părintească, la legea şi tradiţia strămoşilor. Originalitatea ei cea mai mare, care o deosebeşte formal şi esenţial de toate mişcările similare contemporane, este religia, credinţa integral creştină, ortodoxă, mistică, liturgică”[2];

2) Care trebuie să fie atitudinea preoţilor faţă de această mişcare integrată in conducerea Statului roman? Răspunsul părintelui Felea nu implică opţiuni politice, ci doar pastorale: „atitudinea preoţilor romani faţă de Mişcarea legionară nu poate fi indiferentă. Ea trebuie să fie alta, decat cea din trecut; trebuie să fie o atitudine părintească, evanghelică, dinamică”[3];

3) Ce rol poate avea preotul in Mişcarea legionară? El răspunde: „Preotul in Mişcarea legionară nu poate avea alt rol decat cel de preot duhovnic (…) Preotul care dezbracă reverenda pentru cămaşa verde se degradează singur şi desconsideră Mişcarea. Se degradează pe sine deoarece nesocoteşte „darul” primit la hirotonie. Desconsideră Mişcarea deoarece ea are lipsă de preoţi, ne preţuieşte ca preoţi şi numai ca preoţi mai poate avea faţă de noi un respect deosebit. Nesocotind preoţia n-am inţeles nici Mişcarea”[4].

Prin urmare, preotul rămanea preot cu slujirea lui, care nu devenea politică şi nu işi schimba esenţa misiunii pastorale, duhovniceşti, ci contribuia la devenirea spirituală, educativă, socială, culturală a poporului roman. Din aceste texte observăm nu doar atitudinea pastorală, duhovnicească a părintelui Felea faţă de Mişcarea legionară, ci şi neacceptarea oricărei opţiuni şi implicări politice in cadrul ei.

III. Problema raportării preotului la Mişcarea legionară reprezenta o preocupare şi in organismele Bisericii. Astfel, in adunarea Asociaţiei clerului „Andrei Şaguna” din Episcopia Aradului – 24 noiembrie 1940 – s-a discutat raportul dintre Mişcarea legionară şi Biserică şi implicit care trebuie să fie atitudinea preotului in raport cu aceasta?

Părintele Felea concluzionează in urma discuţiilor: „Răspunsul este clar: Indatoririle preotului faţă de vremea noastră sunt cele de totdeauna: 1) a sluji sfintele Taine şi ierurgiile; 2) a conduce turma credincioşilor pe calea mantuirii şi 3) a vesti cuvantul adevărului. Acestea sunt rosturile preoţiei clasice, pentru toate timpurile şi imprejurările”[5].

IV. Deşi este revendicat de Mişcarea legionară prin reprezentanţii ei in conducerea Statului roman, rolul părintelui Ilarion Felea in raport cu Mişcarea legionară nu ţine de opţiune politică, ci de reprezentare a Bisericii in contexte cultural-educative iniţiate de Statul roman. El insuşi mărturisea in Jurnalul autobiografic: „Nu am făcut politică şi nu sunt legionar, dar vorbesc ca preot”[6].

V. Care a fost atitudinea părintelui Felea faţă de abuzurile şi crimele legionarilor? Dar faţă de atitudinea lor antisemită?

In primul rand, cu privire la aspectul invocat din bibliografia părintelui Ilarion Felea (articolul din Biserica şi Şcoala, 7/1940, p. 54), arătăm că părintele Ilarion Felea doar prezintă concepţia lui Nichifor Crainic despre statul etnocratic, printre multe aspecte ale gandirii acestuia, aspecte teologice, poetice, filosofice, nu exprimă personal in acel text „distrugerea parazitismului iudaic”. Mai mult, ia atitudine faţă de concepţia antisemită a profesorilor I. Găvănescu şi A. C. Cuza, care atacau valoarea Vechiului Testament.

El scrie, desigur şi in concordanţă cu viziunea ortodoxă asupra Vechiului Testament: „Indiferent de părerile ce le poate avea cineva despre poporul iudeu, un lucru trebuie să inţeleagă orice antisemit: Vechiul Testament oglindeşte perfect de bine caracterul poporului evreu, dar sfinţenia acestei cărţi nu consistă in acest fapt, ci in caracterul ei revelat şi in cuprinsul ei moral, monoteist, mesianic (…) Aşa incat atitudinea contrară ce o ia cineva faţă de Vechiul Testament este şi rămane o atitudine condamnată de Biserică, eretică”[7].

Faptul că părintele Felea nu participă la rebeliune, ci compătimeşte pe cei care au suferit abuzuri din partea legionarilor, arată respectul faţă de demnitatea şi libertatea omului şi implicit conştiinţa sa de preot. El se delimitează fără echivoc de rebeliune. „Orice legătură de prietenie sau simpatie cu foştii legionari am intrerupt-o odată cu producerea rebeliunii pentru motivul că auzind despre jafuri făcute in casele evreieşti, despre bătăi, eu ca preot nu puteam accepta asemenea lucruri, apoi suferinţele mele ulterioare fără să am nici o vină, căzand pur şi simplu victimă unor imprejurări in afară de voinţa mea, m-am indepărtat şi mai mult de oricine care a făcut parte din mişcarea legionară. De aceea ii evit oriunde ii intalnesc”[8].

Acest text arată nu doar delimitarea părintelui Ilarion Felea de actele de violenţă şi abuz ale legionarilor, ci şi compasiunea faţă de suferinţele „evreilor” din vremea rebeliunii. Spune clar: „eu ca preot nu puteam accepta asemenea lucruri”. In aceasta vedem conştiinţa de preot al Bisericii prin care se raportează la om şi demnitatea umană, la suferinţele evreilor.

Reflectand şi recunoscand modul in care părintele Ilarion Felea şi-a incheiat viaţa, devenind mucenic al lui Hristos in temnița de la Aiud (1961), considerăm că prin canonizare se implineşte indemnul Sfintei Scripturi: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvantul lui Dumnezeu: priviţi cu luare aminte cum şi-au incheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei, 3, 7). După toate documentele şi criteriile Tradiţiei Bisericii, viaţa şi incheierea vieţii mărturisitoare a părintelui Ilarion Felea este după modelul Sfinţilor, a Mucenicilor Bisericii. El despre care chiar informatorii securităţii comuniste scriau in notele lor că este „lipsit de vicii şi patimi”[9].

Pentru cei care se apropie să cunoască viaţa şi slujirea jertfelnică a părintelui Ilarion Felea, ilustrată in documente de arhivă, texte publicate şi mărturii[10], descoperă fără indoială caracterul unui om care a fremătat sub vremi pentru credinţa Bisericii şi binele poporului roman şi un preot mucenic al secolului al XX-lea despre care cei dimpreună pătimitori cu el in temniţa de la Aiud scriau: „A rămas in cimitirul inchisorii din Aiud, un mormant fără cruce şi neştiut de nimeni. Cel al preotului profesor dr. Ilarion V. Felea, cel mai destoinic, cel mai bun, cel mai bine pregătit şi cel mai ales dintre noi, drept mărturie a jertfei preoţimii arădene in aşteptarea invierii şi a vieţii de apoi”(Pr. Tudor Demian).

Pr. Prof. Dr. Cristinel Ioja

Note:

[1] Pr. Ilarion V. Felea, „Solidari la muncă şi uniţi in cugete”, Biserica şi Şcoala (BS), nr. 48(1940), p. 393.

[2] Pr. Ilarion V. Felea, „Biserica şi Legiunea”, BS, nr. 52(1940), p. 430.

[3] Pr. Ilarion V. Felea, „Biserica şi Legiunea”, p. 432.

[4] Pr. Ilarion V. Felea, „Biserica şi Legiunea”, p. 432.

[5] Pr. Ilarion V. Felea, „Biserica şi Legiunea”, p. 430.

[6] Pr. Ilarion V. Felea, Opera vieţii mele – ziuar personal 1937-1944, (II), �f. 9-10.

[7] Pr. Ilarion V. Felea, „Reviste. Insemnări sociologice”, BS, nr. 4(1941), p. 30.

[8] ACNSAS, Fond Reţea, Dosar nr. 105782, f. 18, 20, 22.

[9] ACNSAS, Fond Reţea, Dosar nr. 105782, f. 4

[10] A se vedea Cristinel Ioja, Ilarion V. Felea(1903-1961). Preotul, Teologul, Mărturisitorul, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2022; �Arhiva Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Arad (AFTOA), Ilarion V. Felea , Opera vieţii mele – ziuar personal, 1927–1937(I); 1937–1944 (II); 1944-1956 (III).

Foto credit: Basilica.ro

Sursa: Basilica.ro

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 89

Id: 81594

Data: Aug 6, 2024

Imagine: