]]>De la podul care duce peste pârâul Cedrilor calea coboară puțin, apoi urcă din nou, pe coasta muntelui Măslinilor. La o distanță cam de 100 m se găsește gradina Ghetsimani, unde Domnul obișnuia adeseori să vină cu ucenicii Săi. Locul acesta îl știa și Iuda. Chinuit de gândul morții Sale, Domnul simte nevoia să rămână câteva clipe singur. Ia cu Sine pe cei mai apropiați dintre ucenici: Petru, Iacob și Ioan, iar pe ceilalți îi lasă la intrare. De ce să nu-i ia pe toți cu Sine? ", se întreabă Sf. Ioan Gură de Aur. Și tot el răspunde: " Ca să nu cadă. Ia cu El doar pe cei ce fuseseră martorii slavei Sale pe Tabor" . Aceștia cunoșteau taina Lui și nu se puteau clinti în convingerile lor. Cei trei fuseseră martorii învierii din morți a fiicei lui Iair, ai Schimbării la Față și se convinseseră că este adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, așa că puteau să aibă mai multă înțelegere pentru zbuciumul Său. Mergeau tăcuți și obosiți de puternicele emoții din seara de taină. Luna plină de pe cer, care se vedea printre crengile umbroase ale-măslinilor, le va fi luminat calea. Frământat de gânduri, Domnul întrerupse tăcerea și, vrând să-i facă pe cei trei apostoli să-L înțeleagă, le destăinuie tot zbuciumul care-I copleșește sufletul. El rostește: "întristat de moarte îmi este sufletul". Mântuitorul ne arată, acum, mai ales, firea Sa omenească. El nu vrea să se abată de la drumul Crucii, pe care Tatăl l-a rânduit din veac pentru mântuirea lumii, dar se cutremura în fața morții pe care, neavând păcat, nici ca om nu trebuia să o guste Ca om, El știe că numai prin rugăciune poate fi întărit sufletește. Îi lasă, deci, pe cei trei ucenici, "să privegheze împreună cu El", "înaintează câțiva pași și cade cu fața la pământ" (Mt. XXVI, 39). Luca ne spune că a înaintat "ca la o aruncătură de piatră" (Lc. XXII, 41). După o veche tradiție, se zice, că depărtarea era cam de 70 m. Căderea cu fața la pământ era un gest care dovedea supunerea totală sub voia Tatălui Său ceresc. După câteva clipe se ridică în genunchi (Lc. XXII, 41) și înălțându-și ochii spre cer, rostește: "Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești! (Mt. XXVI, 39). "Paharul " este icoana sorții omului. La cei vechi era obiceiul, că stăpânul casei umplea fiecărui oaspete paharul cu vin. Și nu odată se întâmpla, ca unul sau altul dintre oaspeți își, găsea moartea, dacă în pahar I se turna cumva otravă. "Paharul" care I se pregătea Domnului era foarte amar. Domnul ar fi dorit "să treacă de la El ", să nu fie silit să-l bea de este cu putință, să plinească planul mântuirii în alt fel, fără a trece prin moarte. Însă, nu omite să adauge: "dar nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești " (Mt. XXVI, 39). Drept răspuns la această rugăciune, Sf. Luca ne spune că "s-a arătat un înger care îl întărea " (Lc. XXII, 43). Cum și cu ce cuvinte îl va fi întărit îngerul, nu ni se spune. Probabil, îi va fi spus că dreptatea lui Dumnezeu cere ca ispășirea pentru păcat să fie deplină, prin moartea Sa reală, și că Tatăl ÎI va învrednici de mare slavă. După ce îngerul și-a îndeplinit misiunea a dispărut. Domnul se întoarce la ucenicii Săi pentru a găsi îmbărbătare, dar nu-I află priveghind. Îi îndeamnă să privegheze, să se roage, pentru a fi întăriți în încercările la care urmau să fie supuși. Retrăgându-se a doua oară și a treia oară, nu mai insistă "să nu bea paharul " ce I s-a pregătit. Ține numai să declare că este gata să facă voia Tatălui. Sf. Luca notează: "și-n lupta cu moartea fiind, cu mai mare stăruință se ruga. Și sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge ce cădeau pe pământ " (Lc. XXII, 44). Unii au zis că aici ar fi vorba de o metaforă, ca în zicerea: "a plânge cu lacrimi de sânge ". Alții cred că este vorba de adevărate picături de sânge. În istoria medicinii se cunosc cazuri când oameni, în mare tensiune sufletească fiind, li se sparg vasele sanguine, iar sudoarea le este amestecată cu sânge. Lagrange citează spusele lui Aristotel; același lucru spune comentatorul Godet, iar Plumer aduce ca exemplu pe regele Franței Carol al IX-lea . Istovit de puteri, în urma grelei lupte sufletești, până a se împăca cu gândul morții, Domnul se încredințează cu totul lui Dumnezeu Tatăl. Este gata pentru patimi. Zbuciumul firii Sale umane a încetat. El se supune de bună voie morții pe care n-o merita. De aceea, când se înapoiază pentru ultima oară lângă ucenici și-I găsește cuprinși de somn, nu-I mai mustră, ci-I lasă cu bunătate să se odihnească, priveghind asupra lor ca un părinte înțelegător și bun. Vremea este, însă, extrem de scurtă. Dinspre valea Chidronului, pe aleea ce duce în Ghetsimani, cei nelegiuiți vin spre Dansul cu arme, lumini de torțe și făclii. Sosise ora ca Fiul Omului să se dea în mâinile păcătoșilor spre a fi osândit la moarte pe Cruce. Domnul trezește pe ucenici, spunându-le: "Sculați-vă, să mergem! Iată, s-a apropiat cel ce M-a vândut" (Mc. XIV, 42). De notat că rugăciunea din Grădina Ghetsimani ne este descrisă numai de evangheliile sinoptice. Este cea mai teribilă rugăciune, care s-a rostit vreodată sub cer. Pr. Conf. Dr. Dionisie Stamatoiu, Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii, în rev. Mitropolia Olteniei, an 2000, nr. 1-2.

Download: Click for download attached file: Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 614

Id: 50657

Data: Apr 8, 2015

Imagine: