Pascal ramane spiritul care cauta si afla pe Dumnezeul-foc mistuitor al inimii omului, pe Dumnezeul mangaietor al neputintelor lui, in care omul isi gaseste toata fericirea si adevarul deplin. El demonstreaza ca, intr-adevar, credinta in Dumnezeul cel viu si personal este nu doar posibila in modernitate, ci ca ea potenteaza la maximum modernitatea, reveland subiectului ganditor identitatea sa profunda, dimensiunea sa plenara. Acesta este sensul apologiei sale. A-l citi pe Pascal, a-l intelege, inseamna a-l urma pe calea unei autentice experiente de sine, in care credinta si modernitatea se purifica, se aprofundeaza si se completeaza reciproc, intr-o intalnire a imensitatilor, informeaza 'Ziarul Lumina'.Unii oameni nu doar au un destin, ci ei insisi sunt un destin. Destinul nostru, al tuturor. Ceea ce ei traiesc si spun ne angajeaza pe toti. Ei ne deschid viitorul. Şi paradoxul este ca acesti oameni prefigureaza destinul nostru in masura in care sunt in modul cel mai autentic ei insisi. Experimenteaza ca intr-un laborator secret in ei insisi ceea ce trebuie sa devina pentru multi din apropiatii lor un drum al adevarului si al libertatii. Pascal este unul dintre acesti oameni. Autorul Cugetarilor apare la o prima lectura nu ca un om al trecutului, aparand ideile unor vremi revolute, ci mai degraba ca un om al viitorului. Cum prefigureaza destinul lui Pascal pe al nostru? Ce lumina emana din el pentru noi astazi? Pascal nu este omul unui anume sistem de gandire, ci al unei experiente care face sa sparga toate sistemele. Pascal este un om care a facut experienta lui Dumnezeu. Nu doar o vaga apropiere mistica, ci o intalnire a lui Dumnezeu celui viu si personal al Scripturii, el a fost prins de Dumnezeu, ars de iubirea lui Dumnezeu cel apropiat si totodata ascuns al proorocilor. Or, aceasta experienta el a facut-o in contextul modernitatii care tocmai se nastea, cu sensibilitatea si exigentele unui om care pe neasteptate a schimbat universul. La confruntarea dintre doua lumiViziunea antica si medievala a unei lumi inchise, armonioase se prabusise, lasand spiritul uman in fata cu infinitul nemarginit, fara puncte de reper. Dar in acelasi timp omul a descoperit insuficienta sa, a luat cunostinta de sine si de maretia sa, prin stiinta care se nastea. O stiinta care se emancipa de sub tutela autoritatii si a traditiei si care intelegea sa se construiasca ea insasi, prin fortele proprii ale ratiunii, avand ca singura baza experienta. Se nastea individul, subiect autonom, plecat in cucerirea universului si care se considera capabil sa se conduca si sa se construiasca prin propriile sale lumini.Pascal se situeaza in aceasta lume noua. Totusi, la el, credinciosul si omul de stiinta nu traiesc separat, ca la Descartes. Ei nu se ignora. Din contra, ei dialogheaza. Meritul lui Pascal este in primul rand acela de a fi asumat in demersul credintei sale revolutia care se opera atunci in spirite si prin care subiectivitatea cucerea statutul sau de referent universal. Conditia umana asupra careia el reflecta nu este doar aceea a omului atemporal, situat cumva in afara istoriei, ci este aceea a omului care tocmai isi face intrarea in modernitate.Descoperirile lui Copernic care vorbeau despre dubla miscare a planetelor in jurul lor si al soarelui, reluate si confirmate de observatiile lui Galileo Galilei fac sa explodeze viziunea cosmica medievala conform careia Pamantul este centrul imobil si absolut in jurul caruia graviteaza intregul univers. Globul terestru devine o planeta printre altele, care se invarte in jurul soarelui, ea nu este nici centrul universului, nici macar centrul universului solar. Omul se gaseste in fata unei dezlantuiri de lumi, un delir al universului pe care inventarea lunetei astronomice in 1609 ii permite sa-l intrevada partial. Pentru prima data, omul se vede aruncat intr-o lume care scapa perceptiei lui, ale carei margini sau centru nu mai pot fi banuite. In acest cosmos fara masura, 'sfera infinita al carei centru este peste tot si circumferinta nicaieri', omul nu isi mai stie locul. El este vizibil ratacit si cazut din locul sau fara a putea sa se regaseasca. El a pierdut toate coordonatele si, dintr-odata, identitatea sa. Abandonat unei lumi pe care nu o mai stapaneste prin ratiune si care pare sa-l ignore total, omul a devenit, dupa expresia lui Sartre, un 'sinistru cosmic'. Pariul credinteiModernitatea l-a condus pe Pascal la o credinta interiorizata, respectuoasa a tainei lui Dumnezeu si a maretiei omului. Acesta nu era un drum usor. Pascal a indraznit sa fie in sanul Bisericii un madular ganditor, dupa propria sa expresie. El nu s-a multumit cu credinta primita, ci a deschis un drum, iar acest drum trebuie intr-o zi sa devina al nostru. 'Invatati-va cel putin neputinta sa creada - spunea el contemporanilor sai sceptici - pentru ca ratiunea va indeamna, si totusi nu puteti. Lucrati sa va convingeti nu prin sporirea marturiilor despre Dumnezeu, ci prin diminuarea patimilor noastre. Vreti sa va vindecati de necredinta si cereti leacul; intrebati-i pe cei care erau legati ca si voi si care vor sa parieze acum tot binele lor, sunt oameni care au gasit drumul… urmati felul cum au inceput si ei: socotind ca au credinta, luand apa sfintita, ascultand Liturghia. La un mod firesc, veti ajunge la credinta si va veti smeri. Ce rau ati indura daca ati apuca pe aceasta cale? Veti fi cinstiti, fideli, umili, recunoscatori, binefacatori, prieteni sinceri, adevarati. Nu va veti mai tavali in placeri duhnitoare, in trufie, in desfatari. Va spun ca veti castiga chiar din aceasta; si ca prin fiecare pas pe care-l veti face pe acest drum certitudinea castigului va creste si atat de evidenta va fi nimicnicia a ceea ce riscati ca veti recunoaste pana la urma ca ati pariat pe un lucru sigur, infinit, pentru care nu ati dat nimic in schimb… Acest discurs vine de la un om care a ingenuncheat pentru a se ruga acestei Fiinte infinite si indivizibile careia el isi supune toata fiinta, pentru a i se inchina; supuneti-i si voi fiinta voastra pentru binele vostru si pentru slava sa.''Daca murim fara sa aducem slava Adevarului, suntem pierduti'Pascal socoteste necautarea adevarului de oameni ca fiind cea mai mare ratacire si pacat aceasta atitudine marturisind fara indoiala cel mai mult nebunia si orbirea in care traiesc unii dintre semenii nostri. 'Timpul vietii nu dureaza decat o clipa, iar starea mortii este eterna si toate faptele si gandurile noastre trebuie sa aleaga cai diferite, dupa conditia acestei eternitati. Sa ne gandim la cei care traiesc fara sa le pese de scopul ultim al vietii, la cei care se lasa dominati de inclinatiile si placerile lor, fara minte si fara neliniste, de parca ar putea nimici eternitatea. Prin alegerea noastra trebuie sa incepem sa cautam adevarul, caci daca murim fara sa aducem slava Adevarului, suntem pierduti.' Pascal nu considera ca argumentele metafizice ar putea converti la crestinism pe cei care inca mai aveau indoieli privind existenta lui Dumnezeu. El spunea ca acest fel de dovezi nu ne pot conduce decat la o cunoastere speculativa a lui Dumnezeu si ca a-L cunoaste pe Dumnezeu in acest fel inseamna a nu-L cunoaste deloc. De asemenea, nu folosea in exprimarea sa rationamente comune luate din lucrarile naturii fizice, desi acestea erau consfintite de Sfanta Scriptura si conforme cu ratiunea. 'Dumnezeul crestinilor, spunea el, este un Dumnezeu al iubirii si al consolarii, este un Dumnezeu care umple sufletul si inima celor care-L au in ei. Este un Dumnezeu care-i face sa simta ticalosia lor launtrica si infinita Lui bunatate, unite in adancul sufletului lor, care-i umple de umilinta, de credinta, de incredere si de iubire, El ii face incapabili pentru alt scop decat El Insusi.' Dumnezeul crestinilor este un Dumnezeu care face sufletul sa simta ca El este unicul sau bine; ca orice tihna se afla in El si nu este alta bucurie decat sa-L iubim. 'Pe Dumnezeu il putem cunoaste numai prin Iisus Hristos, iar aceasta cunoastere ne scuteste de trufie si ne vindeca de disperare pentru ca in El il gasim pe Dumnezeu singurul rascumparator al pacatelor noastre si calea unica de a ne salva de ele. Iisus Hristos este centrul si scopul a toate, cine nu-L cunoaste nu poate cunoaste nimic, nici din ordinea naturii lumii, nici despre sine. Fara Iisus Hristos omul traieste fie in viciu, fie in ticalosie. In El se afla fericirea noastra, virtutea noastra, viata noastra, lumina noastra, speranta noastra.Nu poate exista alt bine mai mare pe lume decat credinta in existenta unui Dumnezeu care ne bucura inima si a unui Mijlocitor care a venit pentru noi sa ne mantuiasca. El ne poate face fericiti aceasta viata prin virtutile pe care ni le inspira, mult mai mult decat ne-ar putea face lumea prin tot ceea ce ne promite.'Paradoxul omului'Stoicii spun: 'Retrageti-va in voi insiva; acolo veti gasi odihna.' Şi nu este adevarat. Altii spun: 'Iesiti in afara ; cautati-va fericirea in distractii'. Şi nu este adevarat. De acolo vin bolile. Fericirea nu este in noi, nici in afara noastra, fericirea este in Dumnezeu, si in afara, si inauntrul nostru.'S-a crezut despre Pascal ca ar fi fost un adept al predestinatiei. Dar marturia lui contrazice acest fapt: 'Dumnezeu ii rascumpara pe oameni si ofera mantuirea celor care o cauta. Dar oamenii s-au aratat atat de nedemni ca e drept ca Dumnezeu sa refuze unora, din pricina inaspririi lor, ceea ce acorda altora printr-o milostivire care acelora nu se cuvine'. Asadar, Pascal pune raul pe care oamenii il savarsesc in vointa lor libera, si nu intr-o deliberare divina care sa nu tina seama de optiunea umana. 'Dumnezeu nu a voit sa Se arate pe tronul lui de mangaiere infrangand incapatanarea celor indarjiti, ci, pentru ca atatia oameni s-au dovedit nedemni de ingaduinta lui, El a vrut sa-i lepede lipsindu-i de binele pe care nu-l vor'. In privinta omului, viziunea lui Pascal este una paradoxala. Omul este un amestec de excelenta si umilinta, de maretie si neputinta, de ratacire si regasire, de speranta si disperare. Omul este 'egalul lui Dumnezeu' sau se poate considera doar 'un vierme slabanog', socotind animalele ca pe tovarasul lui cel mai apropiat?Nimeni pana la Hristos nu a putut si nu a stiut sa consilieze aceste pozitii divergente. Pascal insusi, vazand diferenta dintre ele, exclama suspinand: 'Ce ingrozitoare distanta! Cine suntem deci?' Şi tot el raspundea: 'Omul este ratacit, cazut din locul lui, pe care-l cauta nelinistit si nu-l poate regasi'. El este un paradox chiar pentru sine insusi: 'Omul il depaseste infinit pe om si numai de la Stapanul nostru putem intelege adevarata noastra conditie pe care o ignoram'. Filosoful francez surprinde foarte bine conditia umana nefericita si afirma ca, daca omul n-ar fi fost pervertit, el s-ar fi bucurat in inocenta lui de adevar si de fericire. Iar daca omul ar fi fost dintotdeauna pervertit, el n-ar fi avut nici o idee, nici despre adevar, nici despre fericire. Pornind asadar de la dorinta fireasca a omului dupa adevar si fericire, chiar daca conditia umana cazuta face sa nu posedam decat in mica masura acestea, matematicianul de la Port-Royal conchide: 'Ideea de fericire o avem, dar nu o putem atinge, simtim imaginea adevarului si nu posedam decat minciuna: e atat de evident ca am fost candva la un anumit nivel de perfectiune din care am cazut!''Inainte de Iisus Hristos, oamenii nu stiau unde sunt'Asa ajunge Pascal la existenta pacatului fara de care omul nu poate dobandi o cunoastere autentica despre sine. Nimic nu este mai tulburator decat invatatura despre pacatul stramosesc si totusi, admite Blaise, fara acest mister, noi suntem de neinteles pentru noi insine. 'Inainte de Iisus Hristos, oamenii nu stiau unde sunt, nici daca erau mari sau mici.' La fel se intampla si cu omul modern. Nici el nu isi mai cunoaste originile. Autonom de acum, pentru a se intelege sau pentru a-si asigura identitatea si propria demnitate, omul trebuie sa se intoarca spre sine insusi si sa exploreze propria subiectivitate. Iata-l condamnat sa sape propriile fantani in el insusi pentru a gasi apa cea vie. De acum, drumul adevarului, al oricarui adevar privind omul, va trece prin aceasta explorare personala. Spre deosebire de Antichitatea greaca, unde omul lua cunostinta de sine ca un centru autonom de reflexie si decizie in sanul unei lumi inchise, limitate si ierarhizate, situandu-se in aceasta ordine obiectiva care ii preexista si reprezenta obiectul contemplarii sale, experienta moderna a subiectului este una total diferita. Modernismul vorbeste despre un subiect constitutiv, nu unul constituit. Diferenta este majora: in fata unei lumi atomizate, care nu mai prezinta o ordine obiectiva, constiinta de sine nu mai are alt sprijin decat pe ea insasi. Trebuie sa gaseasca in sine, in dinamismul propriu sursa valorilor care o constituie ca si sensul existentei sale si a lumii. Eul ia cunostinta ca nu exista decat prin sine-insusi. Constiinta de sine nu este pur si simplu ceva care se adauga ca un ornament la o fiinta deja constituita. Exista oameni in istorie care privesc parca tot ceea ce ii inconjoara cu ochii lui Dumnezeu. Intuitiile lor sunt atat de sigure, mintea lor atat de clara, incat nu pot fi considerati decat genii sau sfinti. Pascal, si este din acest motiv printre putini, face parte cu siguranta din ambele categorii. Şi poate l-am fi gasit in calendar daca nu ar fi scris Provincialele in care infiereaza cazuistica iezuita a vremii in care traia.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 1224

Id: 7750

Data: Jul 11, 2010

Imagine: