Maine vom porni razboi, unul ne­va­zut, in care com­batantii vom fi noi, iar inamicii, patimile, pa­ca­tele de tot felul, gandurile, ten­tatiile patimase, orgoliul si e­go­ismul ce ne stapanesc. Fron­tul se va numi post, iar triumful spe­­ram sa ne apartina, in­tru­chi­pat in invierea noastra du­hov­ni­ceasca. Asadar, vom intra in Pos­tul Mare. Ca in fiecare an, Sfan­ta Biserica ne-a pregatit pen­tru a constientiza ca nu pu­tem declansa ofensiva impotriva sca­derilor fiintei noastre in orice mod. Dupa cum ostasii sunt ins­truiti inainte de a fi trimisi in tea­trul de lupta, asa si noi, in ce­le trei saptamani de cand a in­ce­put Triodul, ne-am luminat du­hov­niceste, in vederea in­trar­ma­rii cu virtuti capitale ce ne vor ser­vi ca arme imbatabile in con­frun­­tarea ce ne sta in fata. In Du­minica Vamesului si a F­a­ri­se­u­lui am primit ca platosa ne­bi­ru­ita rugaciunea staruitoare, sme­rita. Ca vamesul sa ne recu­noas­tem micimea, strigand ca­tre Cerescul Parinte: Dum­ne­ze­u­le, milostiv fii mie, pacatosului! Rugaciunea nu trebuie s-o tran­sformam intr-o etalare ob­se­­­siva a virtutilor ori a faptelor noas­tre bune, chiar de ar fi mul­te, caci niciodata nu am putea spu­ne ca ne-am rugat suficient, ne-am pocait destul, ne-am plans greselile din cale-afara. Du­minica Fiului risipitor ne pu­ne la indemana o a doua arma du­hovniceasca prin care sa sece­ram din radacina neghinele din su­fletul nostru. Emotionanta po­ves­te a fiului nechibzuit ne-a in­te­­leptit asupra unicei modalitati de insanatosire din boala pri­ci­nu­i­ta de pacat: pocainta. Or­to­do­xia nu cunoaste o alta posibili­ta­te de vindecare a ranilor sa­pa­te adanc in noi in timpul rata­ci­ri­­lo­r pe inghimpoasele carari ale pa­catului. Doar prin pocainta, prin marturisirea sincera la sca­u­nul Sfintei Taine a Spovedaniei ni se deschide drumul spre lea­cul ce ofera nemurire, Sfanta Im­partasanie. Duminica trecu­ta, numita a Infricosatei Ju­de­cati, ne-a aratat Hristos inca o stra­tagema ca sa izbandim in ba­talia catre care purcedem. Mi­los­tenia constituie calea les­ni­cioa­­sa de a deveni, dupa cum a­fir­ma dumnezeiescul parinte Hri­sostom, asemenea cu A­pos­to­lii. Am retinut ca a face bine, pen­tru crestinul adevarat, nu es­te o chestiune de bonton, ci a­du­ce nadejdea rasplatirii din par­­tea Mantuitorului, la a doua Sa venire. Sfantul Chiril al Ieru­sa­limului ne lamureste in acest sens: Radacina oricarei fapte bu­ne este nadejdea in inviere. As­teptarea rasplatii intareste su­fletul spre fapta buna. In du­mi­­nica de dinaintea debutului Sfan­tului si Marelui Post, a izgo­ni­­rii lui Adam din rai, numita a ier­tarii, Domnul ne reaminteste ca­teva sfaturi de capatai: sa de­ve­­nim milostivi, sa ne rugam, iar gandul la bucuria rasplatirii sa ne dea curaj si putere. Sa re­ti­nem din Evanghelia zilei inca un lucru: sa iertam tot ce avem im­potriva fratelui, caci, de nu vom ierta, nici noi nu vom putea na­dajdui la iertarea Parintelui Ce­resc (Matei 6, 14-15).Odata cu trecerea acestei zi­le, se sfarseste perioada de in­s­­truc­tie duhovniceasca. In­trar­mati si in­tariti sufleteste, cu ochii a­tin­titi catre biruinta fi­nala, de mai­ne vom porni raz­boi impotriva pa­catelor, a tot ce ne desparte de iu­­birea nes­far­si­ta a lui Dum­ne­zeu.Desi societatea contempora­na, tributara mentalitatii consu­mis­te, se cazneste sa transforme ori­ce perioada liturgica din an, atat de importanta in evolutia noas­tra spirituala, intr-un produs, sa nu uitam esentialul: noi nu postim ca sa ne detoxifiem. Pos­tul ortodox nu trebuie gandit ca o ecologie corporala sau body-e­cology. Ca postirea are si astfel de urmari este o dovada ca tra­di­tia ortodoxa statornicita de Sfin­tii Parinti ne conduce catre o vie­tuire echilibrata aici, inva­tan­­du-ne sa ne pregatim pentru Ves­nicie. Noi urmarim prin post ne­utralizarea patimilor: a egois­mu­lui, invidiei, rautatii, calomniei ori a altor rautati ce ne ca­tra­nesc fiinta, aruncand-o intr-o te­nebroasa existenta. Cre­din­cio­sul nu doreste, prin ajunare, re­gla­rea greutatii corporale, nici in­­susirea unei deprinderi mon­de­­ne, ci innoirea sa du­hov­ni­ceas­ca, dezrobirea din temnita cea infricosatoare a pornirilor si gan­durilor intunecoase. Postul di­fera de o simpla dieta, deve­nind un act de cult, caci im­pu­ti­nam hrana biologica si o sporim pe cea duhovniceasca. El ne im­pros­pateaza trairea, simtirea, ne sfinteste existenta, ne spo­res­te luciditatea in gestionarea re­la­tiei cu Dumnezeu, cu semenii ori cu mediul inconjurator ca spa­tiu dat noua in stapanire de Dom­nul, ca sa-l transformam in­tr-un laborator duhovnicesc, lu­crand cu meticulozitate, res­pect si nazuinta la mantuirea noastra.Debutul postului ne propune, a­sa­dar, apelul Bisericii la ne­vo­in­ta si mai multa rugaciune pen­tru indreptare, spre reabili­ta­rea fiintei umane cazute in pa­cat si redobandirea frumusetii ce­lei dintai. Parcurgand cele sap­te saptamani ce vor urma, nu facem decat sa ne inscriem la cursurile unei scoli duhovnicesti, in­vatand sa iertam, sa fim mi­los­tivi, dar invatand si ce in­seam­na pocainta si smerenia. Pe lan­ga aspectul alimentar, postul de­plin ne indeamna la lupta du­hov­niceasca, la mai multa ru­ga­ciu­ne, la citirea Sfintei Scripturi, a Sfintilor Parinti, la pelerinaje re­ligioase, la cercetarea mai dea­sa a duhovnicilor si parintilor im­bunatatiti spre tamaduirea de tot ce ne subjuga si ne robeste ini­ma, indepartandu-ne de Dum­­nezeu si de scopul ultim al vie­tuirii noastre pamantene, man­tuirea. Gandind la toate a­ces­tea, sa postim cu bucurie du­hov­niceasca, nu cu intristare, caci postul nu ne slabeste, nici nu ne imbolnaveste, ci dimpo­tri­va, ne insanatoseste, ne intre­mea­za, apropiindu-ne de Hris­tos, Mantuitorul nostru, si de sla­vita Invierea Lui. (Articol publicat in Ziarul Lumina din data de 17 martie 2013, semnat de Arhim. Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 570

Id: 29204

Data: Mar 17, 2013

Imagine: