In ziua de 22 februarie 2013 am poposit, vreme de doua-trei ceasuri, la Manastirea Bunei Vestiri de la Poglet, com. Corbasca, jud. Bacau. Retrasa de privirile celor multi, in apropierea padurii de foioase, pe dealuri molcome, nu foarte departe de sate defavorizate, am gasit o bisericuta de lemn, preafrumoasa si atent restaurata, pastrandu-i-se pridvorul deschis si elementele decorative sculptate in lemnul imbatranit de trecerea anilor prin clepsidra timpului. Alaturi, intr-o mo­desta odaie din casa monahala, zacea la pat arhiepiscopul emerit al romanilor din Europa Centrala si Meridionala, Adrian Hritcu.Parea desprins din cele trecatoare, desi sarbatorea in acea zi a 87-a aniversare. Lupta din rasputeri cu moartea, avea dureri insuportabile si astepta, asemenea unui prunc, atenta ingrijire si purtare de grija a ini­moasei starete Luciana Afloarei si a surorii ei Teodora, ale caror afectiune si daruire m-au cople­sit si uimit, cu adevarat, in tota­li­tate. La patul celui su­fe­rind am incercat, fara sa reusesc, un dialog, si rememoram, intr-o clipita, anii si zilele cand intalnisem un vladica impunator si binevoitor, care mi-a castigat admiratia.In fata acestei grele suferinte si a smereniei pe care a im­bra­tisat-o arhiereul pribeag, mi-am adus aminte un vis special ce-l avusesem cu doua-trei zile ina­inte. Era intr-un spatiu deschis, poate langa un asezamant eclesial, unde se aflau multi clerici si cativa ierarhi. Dintre ei mi-i amintesc pe Inalt Preasfin­titul Adrian, Preasfintitul Ma­carie al Europei de Nord si Preas­fi­ntitul Ioachim Ba­cauanul, Episcopul-vicar de la Roman. Vladica Adrian ma ruga atunci sa mergem la Schitul Icoana, unde se afla mormantul duhovnicului sau. Cum sa ajungem, Inalt Preasfintite, la parintele Vasian (Vasian Iosub, fostul sau duhovnic)? Trebuie sa facem rost de o masina, este ceva cale pana acolo! Vezi, cauta o masina, doresc tare mult sa ajung la parintele meu, Vasian. In cele din urma am gasit pe cineva si am plecat cu masina spre Icoana (Neamtului), unde se afla ingropat parintele Vasian. Calatorind spre schit, indata dupa ce am facut o oprire, visul s-a risipit.A doua zi dimineata m-am gandit mult la cele intamplate, ca si cum s-ar fi petrecut aievea. Incepusem sa-mi fac griji si chiar probleme serioase, stiind ca arhiepiscopul Adrian trecea, de multa vreme, printr-o grea suferinta. Protosinghelul sihastru Vasian Iosub de la Schitul Icoana Noua, fostul nas de calugarie, duhovnic si prieten al vladicului, era la inima multor calugari nemteni, care-l consi­derau confident si rugator pentru ei, aflati departe in lume, cu rosturi greu de implinit si ascultari pe masura.La fiecare revenire in tara, drumul arhiepiscopului Adrian ducea intotdeauna spre Icoana parintelui Vasian, iar dupa moartea lui, la mormantul aflat sub cupola paraclisului de vara, ridicat cu mari sacrificii in anii a70 ai veacului trecut.In mintea mea credeam, oarecum, ca am primit un semn, care ar fi vrut sa spuna ca arhiepiscopul Adrian si-ar fi dorit drumul din urma la Icoana, langa parintele Vasian, pe care l-a iubit cel mai mult, alaturi de parintii sai si de patriarhul Justin Moisescu, marele sau binefacator.Temerile mele s-au risipit aidoma visului din serile trecute ori a literelor sapate in nisip si lasate prada vanturilor si furtunii... In chilia de la Poglet, vladica Adrian asternuse pe hartie un testament modest, dar tul­burator. Era desprins din paginile scrierilor ascetice, unde intalnim istorii fara egal, cu adevarati eroi ai credintei, ascultarii si renuntarilor totale, care nu aveau nici macar haine de schimb, ori vreun argint ratacit prin buzunare.Testamentul arhiepiscopului Adrian, redactat mai intai la Paris si apoi refacut la Poglet, hotara sa fie ingropat in aceasta manastioara, in smerenie, ala­turi de fostul sau coleg de studii si duhovnic in anii din urma, ieromonahul cu viata sfanta Calistrat Ifrim. Am citit si recitit testamentul si m-am intrebat din nou: ce va fi fost cu visul acela? De ce mi s-a spus asa, de ce a vrut acum, catre sfarsit, sa faca un alt drum spre Icoana? Intrebari fara raspuns! Şi totusi un raspuns in fuga ar putea fi dat: marea si atenta purtare de grija a calugaritelor de la Poglet si a parintelui Arsenie Voaides ­l-a retinut in acest loc pe ba­tranul arhiepiscop. Obisnuit cu saloanele si frumusetile Pa­risului, unde a trait 30 de ani, a redevenit calugar la Poglet, amin­tindu-si mereu de rasplata si netrecatoarele bucurii faga­duite celor ce implinesc cuvintele Domnului.Am citit alaturi de testament multe scrisori (poate 20) expe­diate pe adresa pariziana de fostul staret al schitului romanesc Prodromu de la Muntele Athos, protosinghelul Petroniu Tanase. In fiecare epistola, prodromitul ii multumea in cuvinte pretioase pentru atentia ce le-o arata vladica Adrian si pentru daniile substantiale trimise de la Paris calugarilor romani din Gradina Maicii Domnului. In incheiere ii amintea intotdeauna ca pomelnicul vladicului este pomenit la fiecare slujba. Iarasi m-am intrebat, de unde gasea bani (si nu putini) sa trimita in dar la Muntele Athos, ierarhul care abia avea cu ce-si duce zilele pri­begiei departe de casa, ratacind printre straini.Inainte de plecare am intrat din nou in chilia Inalt Preasfin­titului Adrian. M-am bucurat mult ca a deschis ochii si a privit spre mine. I-am sarutat dreap­ta, spunandu-i cateva cuvinte, si m-am retras, pre­simtind ca avusesem ultima intalnire din lumea aceasta. Chilia era plina de flori, cu toate ca arhiepiscopul nu s-a mai putut bucura de ele, iar o pace adanca domnea la marginea lumii, in locul ultimului sau popas. Se apropia vremea cand urma sa pri­measca, dupa nemincinoasa fa­ga­duinta, cununa din flori ne­vestejite. Am plecat de la Poglet cu multa incredere si liniste sufleteasca, in urma intalnirii unor calugarite jertfitoare, care au redeschis vatra manas­ti­reasca desfiintata in jurul anului 1860 si care fiintase 100 de ani mai inainte.Rugaciunile, munca si misiunea lor au schimbat, pur si simplu, in ultimii 20 de ani ti­nutul intreg. Oamenii locului, debuso­lati si necajiti, au gasit in spa­tiul manastirii ajutor, lumina si speranta in vremuri nu tocmai usoare.Pogletul a devenit, intr-un anume fel, un centru spiritual al zonei, o Lavra de mici dimensiuni, dar de autentica traire duhovniceasca.N-au trecut 24 de ore si aflam, prin repetate sms-uri si te­lefoane ca suferinta si pribegia ar­hiepiscopului Adrian Hritcu s-au incheiat. Plecase catre loca­surile cele vesnice, el, taranul din Ştiubieni, scolit pe bancile Teologiei, tuns in monahism la Manastirea Manastirilor si in­vestit apoi cu marele si dumne­zeiescul har al arhieriei.Imi aduc aminte mereu cum l-am vazut intaia oara slujind la Biserica Sfintilor Mucenici Zeno­vie si Zenovia de la Ţarna-Mare, Falticeni, la sfarsitul anilor a70, cand a savarsit si o hirotonie in preot, lucru mare si rar intalnit in vremea aceea. L-am admirat slujind si la Manastirea Neamt, si la Suceava, de Sanziene. Intalnirile de atunci m-au ajutat sa-l pot recunoaste intr-o zi din anii a90, cand se asezase la randul credinciosilor ce asteptau sa venereze moastele Sfintei Prea­cuvioasei si Mult Milostivei Pa­rascheva, in Catedrala mitro­po­li­tana din Iasi. Printre cei multi care asteptau la rand se afla si el, un batranel ingrijit si distins, cu pardesiu si capul descoperit. M-am apropiat si, recunos­candu-l dupa sprancene si al­bastrimea ochilor, l-am rugat sa se apropie de racla inaintea ce­lorlalti. Lacrimile si emotiile arhiepiscopului la reintalnirea cu Sfanta Parascheva au insemnat pentru mine o lectie nemaiin­talnita. Atunci mi-a cu­cerit pentru totdeauna inima (de altfel colturoasa si nu tocmai binevoitoare) si am inteles drumul greu pe care fostul exarh de la Iasi si mai apoi episcopul Adrian l-a avut de parcurs in pamanteana sa peregrinare. Se intorcea in fiecare vara acasa, vizita satul natal Ştiubieni, cateva manastiri si in special Neamtul, Icoana si Catedrala mitropolitana din Iasi. De cele mai multe ori nu era recunoscut, ca si Alexie, omul lui Dumnezeu, altadata nesocotit de propriile slugi in fata Palatului parintilor sai din Roma...I-am trimis de atunci, vreme de cel putin zece ani, publicatiile Mitropoliei Moldovei si Buco­vinei, carti si cateva randuri cu diferite ocazii. La fel proceda si Preasfintitul Visarion Baltat, atunci Episcop-vicar al Arhie­piscopiei Sibiului, care-i expedia periodic Telegraful Roman. Inalt Preasfintitul Adrian mi-a scris intr-o epistola ca de multi ani nu s-a mai bucurat asa, primind vesti, reviste si diferite carti din Biserica si tara carora apartinea. Dupa ce au mai trecut cativa ani, l-am vizitat la Paris, o data si a doua oara, in 2000 si 2002. Eram cu parintii de la Iasi, mai intai intr-un pelerinaj muzical pe urmele Sfantului Ioan Casian, si apoi poposind pe malurile Senei, dupa o calatorie in Statele Unite ale Americii. A treia oara ne-am intalnit la Paris cu prilejul hirotoniei intru arhiereu a arhimandritului Marc Alric (Nemteanul), cand l-am revazut slujind in Catedrala Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, din Jean de Beauvais.Mare dar al slujirii a avut arhiepiscopul Adrian! Doamne Doamne cauta din cer si vezi, precum si celelalte sfinte rostiri arhieresti erau desprinse, parca, dintr-o frumoasa poveste. Rar mi-a fost dat sa aud o voce atat de calda, cu unduiri si inflexiuni coborate din inaltul cerului. Arhimandritul Partenie Apetrei, fostul meu mare eclesiarh de la Catedrala mitropolitana din Iasi, om aspru si zgarcit in aprecieri, recunostea ca supe­riorul sau de altadata Adrian Hritcu (dar si coleg de manastire si slujire) era un neintrecut cantaret si slujitor. Folosea aceleasi cuvinte rare de apreciere cand vorbea despre mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei si Atanasie Dinca, fost vicar pa­triarhal. Mai multe persoane din Iasii altor vremuri mi-au spus ca arhiepiscopul Adrian impodobea cu darul cantarii (ca preot si arhiereu) slujbele Catedralei mitropolitane din Iasi. Aproape intotdeauna, de cate ori ne-am intalnit, canta Tatal nostru, versiunea Ciprian Porumbescu, si podobia Porunca cea cu taina. (Articol publicat in Ziarul Lumina din data de 14 martie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 965

Id: 29132

Data: Mar 14, 2013

Imagine: