„Regulamentul pentru disciplina monahală” din anul 1873 este primul regulament monahal aprobat de un Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a precizat Părintele Andrei Anghel în cadrul simpozionului despre monahism care s-a încheiat miercuri, 26 mai.

Arhim. Drd. Andrei Anghel, Consilier Patriarhal, a prezentat o analiză canonică asupra acestui regulament.

Regulamentul din 1873 prevede în primele articole că novicele era primit în mănăstire cu binecuvântarea Episcopului, iar tunderea în monahism se putea realiza cu aprobarea Sfântului Sinod, la recomandarea Episcopului.

„Aceasta era o reminiscenţă de la ‹Decretul organic pentru stabilirea regulilor schimei monahiceşti› al lui Alexandru Ioan Cuza, din 1864”, a explicat Părintele Andrei Anghel.

El a spus că decretul respectiv „prin forma de reglementare, termenii, condiţiile privitoare la existenţa unei vârste minime, diferenţiate între bărbaţi şi femei, pentru a putea intra în monahism, obligaţia de a renunţa la pensia de la stat, controlul rezervat statului în ceea ce priveşte numărul mănăstirilor etc. a avut ca scop slăbirea până la desfiinţare a monahismului ortodox românesc”.

Statutele şi regulamentele ulterioare au stabilit ca tunderea în monahism să se săvârşească având binecuvântarea Episcopului locului.

Vârsta minimă de intrare în monahism

În analiza sa, Părintele Andrei Anghel a trecut în revistă modul în care s-a modificat de-a lungul timpului vârsta minimă de intrare în mănăstire.

În regulamentul din 1873 nu se vorbeşte despre vârsta de primire în monahism, însă părintele a dedus că era cea stabilită prin decretul amintit mai sus, adică: 60 de ani pentru bărbaţi şi 50 de ani pentru femei, cu unele excepţii. Asta în condițiile în care Canonul 40 de la Sinodul II Trulan menționa ca vârstă minimă de primire în mănăstire vârsta de 10 ani (vârsta de 10 ani era începerea schimbării stării civile, aşa cum prevedea de altfel şi dreptul romano-bizantin).

„În concordanţă cu acesta canon şi cu tradiţia patristică, Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române din anul 1925 a redus vârsta de primire în mănăstire a unui candidat la 21 de ani (art. 18), vârsta tunderii în monahism la 30 de ani, iar pentru cei cu studii teologice şi la vârsta de 25 de ani (art. 90)”.

Apoi, „Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a mănăstirilor din 1948 a stabilit vârsta minimă de 21 de ani pentru intrarea în mănăstire”.

„De asemenea, Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române din 2008 a coborât vârsta de primire în mănăstire la 18 ani, iar la vârsta de minimum 16 ani pot fi primiţi numai cu acordul scris al părinţilor (Art. 77, alin. 2)”.

Bunurile monahului

„Cel care s-a consacrat vieţii monahale, rupe legările cu lumea, averea lui o va împărţi cui se cuvenea, oprind pentru el numai cât ar avea nevoie pentru a se întreţine în mănăstire, însă şi aceasta va trece în folosul mănăstirii, după ce se va călugări”, arată art. 13 din primul regulament al vieții monahale din România.

„Era important acest fapt, întrucât intrarea în viaţa monahală nu însemna automat intrarea în obştea monahală”, a spus părintele arhimandrit citând explicațiile Prof. Paul Brusanowski:

„În obşte era un număr limitat de călugări, fixat de bugetul pe care-l primea mănăstirea de la stat. Prin urmare, după tunderea în monahism, candidatul trăia în mănăstire, însă pe cheltuiala proprie. Doar în momentul în care se elibera un loc în mănăstire (prin decesul sau plecarea altui monah din acea mănăstire) se alegea dintre aspiranţi cel mai vechi şi cel mai merituos pentru ocuparea locului vacant din mănăstire (art. 14). De aici rezultă că în mănăstiri erau două feluri de monahi: cei care aparţineau obştii şi care erau bugetaţi de stat şi cei care trăiau pe cheltuiala lor şi aşteptau intrarea în obştea monahală”.

„În ceea ce priveşte averea sau bunurile celui care doreşte să îmbrăţişeze viaţa monahală, Regulamentul monahal din 1873 are nişte prevederi particulare şi temporare influenţate de contextul istoric şi social al epocii”, a subliniat Arhim. Andrei Anghel.

„Sfintele Canoane şi Regulamentele monahale ale Sfinţilor Părinţi reglementează foarte clar faptul că averea celui care intră în mănăstire intră în posesia mănăstirii, mănăstirea angajându-se să poarte de grijă de toate cele de trebuinţă monahului”.

El s-a referit mai ales la Canonul 19 de la Sinodul VII Ecumenic care osândeşte simonia şi dispune ca „bunurile pe care le aduce vreun frate de mănăstire fie din zestre, fie din activitatea proprie, să rămână în proprietatea mănăstirii, chiar şi în cazul în care acela ar părăsi-o”.

Disciplina mănăstirească

În ceea ce priveşte disciplina mănăstirească, Regulamentul monahal din 1873 trasează rânduieli clare, fundamente pe Sfintele Canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi.

„Astfel: monahul se supune ascultării superiorului (art. 16); începătorii sunt încredințați unui duhovnic pentru povăţuire duhovnicească (art. 17); asemenea tradiţiei paisiene, fiecare monah, în fiecare seară, îşi mărturiseşte gândurile duhovnicului (art. 18); rugăciunea personală şi participarea la sfintele slujbe trebuie respectate după tipic  (art. 19 şi 20); masa este comună, cu anumite excepţii, şi trebuie păzită toată buna rânduială după învăţătura Sfinţilor Părinţi (art. 21-24); unitatea duhului, evitarea întâlnirilor şi conversaţiilor deşarte, rugăciunea, îndeletnicirea cu cele sfinte, evitarea preocupărilor lumeşti, vieţuirea strict în mănăstire şi exclus înafara ei, evitarea pribegiei de la o mănăstire la alta[1] etc. sunt absolut necesare pentru conduita unui bun monah (art. 25-36)”.

„Regulamentul pentru disciplina monahală” cuprinde 9 capitole şi 113 articole, în care sunt reglementate toate aspectele privitoare la mănăstiri şi viaţa monahală.

Concluzia analizei a fost aceea că „Regulamentul pentru disciplina monahală din anul 1873, în ansamblu, este elaborat pe principii scripturistice, canonice şi patristice, cu unele excepţii impuse de contextul istoric şi politic al epocii.

Simpozionul internațional „Forme de organizare și funcționare a monahismului ortodox: tradiție bimilenară și provocări contemporane” s-a încheiat miercuri. Actele simpozionului vor fi publicate la Editura Basilica, în seria Studia Canonica.

Vezi și Fotoreportaj: Tunderea în monahism

[1] Canonul 21 Sin. VII Ecumenic care este o reactualizare succintă a unei anumite părţi din Canonul 4 de la Sinodul IV Ecumenic reiterează faptul că este oprită trecerea călugărilor de la o mănăstire la alta după bunul plac, interzicându-se primirea lor în rândurile monahilor altei mănăstiri. Excepţie de la această regulă se poate face numai în cazul în care egumenul acceptă acest lucru: „Nu se cuvine ca un monah sau o monahie să îşi părăsească propria mănăstire şi să meargă la alta. Iar  dacă s-ar întâmpla aceasta este necesar să i se ofere găzduire. Însă nu este potrivit să fie acceptat (lucrul acesta) fără voinţa egumenului”.

Foto credit: Basilica.ro / Raluca Ene

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 272

Id: 73693

Data: May 27, 2021

Imagine: