Din 2011, ziua de 1 aprilie a devenit prin lege Ziua nationala de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Alba si din alte zone, ale deportarilor, ale foametei si ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herta, nordul Bucovinei si întreaga Basarabie, informeaza “Ziarul Lumina”.Dupa semnarea pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, URSS a ocupat în 1940 Basarabia, nordul Bucovinei si Ţinutul Herta. Numerosi români bucovineni au fost arestati, omorâti, deportati, bisericile au început sa fie închise, proprietatile confiscate, asa încât multe familii au început sa treaca noua granita si sa vina în România.Un astfel de grup a fost cel care a cazut prada masacrului de la Fântâna Alba, la 1 aprilie 1941. Atunci, circa 3.000 de români bucovineni din satele de pe Valea Siretului: Patrautii de Sus, Patrautii de Jos, Igesti, Crasna, Ciudei, Budinet, Ciresul, Crasnisoara Veche, Crasnisoara Noua, Banila Moldoveneasca, Davideni, Carapciu, Cupca, Trestiana, Suceveni, Iordanesti au plecat catre România, fiind decisi mai bine sa moara decât sa mai traiasca sub stapânirea Uniunii Sovietice. Cei din fruntea grupului au purtat trei cruci, icoane si steaguri albe, aratând ca nu doresc sa faca nici un rau, ci doresc libertatea. Ajunsi în apropierea granitei au fost întâmpinati cu foc de mitraliere. Dupa încetarea focului, ranitii ramasi în viata au fost aruncati împreuna cu cei morti în gropi comune. Cei care au reusit sa fuga au fost cautati în împrejurimi, astfel încât foarte putini participanti au ramas în viata. Dupa doua luni, la 13 iunie 1941, 13.000 de familii din aceste sate au fost deportate în Siberia si Kazahstan, doar circa 10% dintre ele supravietuind deportarii.Din punctul de vedere al statului, pentru care sunt importante drepturile si libertatile cetatenesti, aceasta zi este o zi a victimelor. Din punct de vedere duhovnicesc, aceasta este o zi a victoriei. Cei care s-au îndreptat atunci spre granita cu România au urmat un drum mucenicesc, cu scopul de a-si pastra firea româneasca. Fire care, pentru ei, era o fire crestineasca, ortodoxa în gândire si traire. Ca si în alte tragedii colective, doar Dumnezeu stie starea sufleteasca a fiecaruia dintre cei care au trecut atunci din aceasta viata. Însa avem certitudinea ca între cei de acolo s-au aflat suflete alese. Daca la Revolutia din decembrie 1989 s-a strigat „Vom muri si vom fi liberi!“, acelasi strigat, acelasi gând profund duhovnicesc, i-a însufletit si pe cei care pe 1 aprilie 1941 si-au cautat libertatea lepadându-se de ceea ce era pamântesc. Ei si-au lasat acasa toata avutia, au plecat sa treaca granita asa cum erau, cu un singur rând de haine pe ei. O lepadare de lumesc pe care Dumnezeu a primit-o si pentru care i-a învrednicit de cununa martiriului.Pentru a vedea mai clar, dincolo de dimensiunea politica, dimensiunea duhovniceasca a ceea ce s-a întâmplat atunci, iata ce îi spune o taranca simpla, Veronica Amariei, celebrului general sovietic Jukow: „Eu îs femeie si nu ma bag în treaba barbatilor, dar pe mine ma doare ca ne-ati luat credinta. Noi fara biserica si fara credinta nu ramânem, ci o sa plecam de aici chiar daca ne omorâti, ca alta iesire nu avem. Cautam alta tara în care sa putem trai liberi si sa traim crestineste asa cum am fost obisnuiti din mosi stramosi. Ca aici nici sa ne rugam nu putem.“Reactia oamenilor, povestita de supravietuitori când a început focul, este si ea relevanta: „Primul a murit Ilie Scorabet, cel care tinea prima cruce. Apoi cei de lânga el: Ioan Fratauceanu, cel care a strigat: «Oameni buni, nu scoateti sabia, ca cine scoate sabia, de sabie va pieri», Mihai Ţugui, Ilie Mihailovici, cel care a purtat a treia cruce, Constantin Sucevean si Gheorghe Sidoreac, care purtau cruce în fata. În ochii mei, un flacau voinic, cu tricolorul în mâna, s-a prabusit într-o balta de sânge. Aud si acum strigatele lui cu groaza mortii pe buze: «Fugiti, oameni buni, eu ramân aici sa mor pentru libertate!»“.Ecaterina Suceveanu îsi aminteste de varul ei, Constantin: „Varul meu a fost printre primii care au fost secerati. A fost împuscat în cap, când încerca sa acopere cu trupul lui un baiat din sat“. Baiatul a fost unul dintre putinii supravietuitori care s-au întors în sat, în noaptea aceea. „Ne-a adus caciula lui Constantin. Am gasit înauntru o bucata de os din craniul lui, plina de sânge, si am pus-o într-un borcan. O tinem si acum, sunt moastele familiei noastre.“Ce s-a întâmplat la Fântâna Alba este o durere a neamului nostru. Durere pe care cu totii ar trebui sa o simtim, daca suntem români. Pentru a ne aminti de acesti eroi, s-a ridicat pe aleea Manastirii Putna o troita, unde oricând putem pune o floare si o lumânare. O floare a recunostintei si o lumânare ca lumina pentru sufletele celor de atunci.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 752

Id: 39399

Data: Apr 1, 2014

Imagine: