Atunci când ne apropiem de Sfânta Împartasanie se cuvine ca gândurile noastre sa cunoasca o armonie, mânia sa fie transfigurata prin blândete, pofta sa fie îndreptata exclusiv spre dobândirea dragostei lui Dumnezeu si întreaga noastra viata sa graviteze în jurul lui Hristos. Acesta este idealul spre care trebuie sa tindem, pentru ca viata alaturi de Hristos este mai presus de orice alta forma de existenta, este însasi împlinirea desavârsita a vietuirii noastre pe aceasta lume.În cele doua rugaciuni cuprinse în canonul de dinaintea primirii Sfintei Împartasanii, Sfântul Simeon Metafrastul ne prezinta un mod extraordinar prin care putem raporta fiecare eveniment din viata Mântuitorului la propria noastra viata. În primul rând ni se amintesc patimile Mântuitorului: „Cel ce ai primit cu trupul Tau patimile cele de viata facatoare si mântuitoare: crucea, piroanele, sulita, moartea, omoara-mi patimile cele trupesti, care îmi strica sufletul“ (Rugaciunea a III-a, în „Carte de rugaciuni“, Bucuresti, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, p. 200). Nici o patima pe care o avem nu poate fi îndepartata cu adevarat din sufletul nostru decât prin ajutorul harului lui Dumnezeu, iar acest har se pogoara asupra noastra sau, mai bine zis, straluceste în interiorul nostru, atunci când începem sa ne asumam partea ascetica a vietii: rabdarea necazurilor, a bolilor, iubirea de aproapele, gândul neîntrerupt la Dumnezeu în tot ceea ce facem. În continuare, Sfântul Simeon Metafrastul cere ca Hristos, Care a pradat iadul prin îngroparea Sa smerita, sa-i îngroape si lui „sfaturile cele viclene prin gânduri bune“ (Ibid., p. 200). Fara gânduri bune nu este cu putinta sa ne apropiem de Dumnezeu, deoarece mintea noastra se va concentra numai asupra gândurilor viclene. Asa cum au spus adesea Parintii pustiei, mintea noastra este ca o moara si va macina exact materia pe care noi o oferim - fie grâul cu bun folos al gândurilor bune, fie neghina netrebnica a gândurilor pacatoase. Pocainta este a treia virtute la care se face referire în rugaciunea amintita prin cuvintele: „Cel ce cu învierea Ta cea de a treia zi si de viata purtatoare ai ridicat pe stramosul cel cazut, ridica-ma si pe mine, cel ce am alunecat în pacat, punându-mi înainte chipuri de pocainta“ (Ibid., p. 200). Desigur, un crestin care s-a împodobit cu gânduri bune si si-a asumat suferintele inerente acestei existente pamântesti nu va fi lipsit de pocainta, deoarece întelege foarte bine rautatea pacatelor proprii si robia pe care acestea o aduc asupra sufletului sau. Într-un fel, fiecare dintre noi reia caderea lui Adam în propria sa viata, îndepartându-se de Dumnezeu prin pacatele savârsite, dar, având în vedere ca Însusi Hristos S-a întrupat si ne-a dat ca leac pocainta si, prin Învierea Lui, a distrus puterea mortii, acum ne putem întoarce la El prin zdrobirea inimii si recunoasterea greselilor noastre.(Mai multe detalii în Ziarul Lumina)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 788

Id: 43718

Data: Sep 4, 2014

Imagine: