Icoana face parte organica din cultul Bisericii si din aceasta sinteza a artelor care este lacasul de cult. Prin icoana lui Hristos, spune Sfantul Teodor Studitul, ne vine un har dumnezeiesc si ea impartaseste sfintire celor ce se apropie de ea cu credinta; ea face parte dintre lucrurile care ne sfintesc mintile si trupurile, potrivit Sfantului Nichifor Marturisitorul.Anuntarea temei. In cele ce urmeaza vom cauta sa intelegem care sunt semnificatiile teologice ale icoanei si care este rolul pe care ea il indeplineste in viata Bisericii. De ce in Ortodoxie exista un cult al icoanelor si care sunt formele firesti prin care credinciosii isi manifesta evlavia fata de prototipurile sfinte zugravite in icoane. Tratarea. Potrivit Sfintilor Parinti, icoanele au fost prezente inca de la inceput in viata Bisericii si nu poate fi conceput un ethos crestin aniconic (lipsit de icoane). Cea dintai icoana a fost zugravita de Mantuitorul Hristos Insusi Care, pentru a raspunde dorintei regelui Abgar al Edessei ce dorea sa-L intalneasca, Şi-a intiparit in chip miraculos trasaturile Preasfantului Sau chip pe o bucata de panza si i-a trimis-o acestuia. Aceasta icoana nefacuta de mana este cunoscuta in Traditia Bisericii drept Sfanta Mahrama si praznuita anual la data de 16 august. De asemenea, Sfantul Apostol Luca a zugravit cele dintai icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul, pe care Ea vazandu-le le-a binecuvantat spunand: Darul Celui nascut din mine, prin mine, impreuna cu ele sa fie! Practica zugravirii si cinstirii sfintelor icoane este asadar contemporana cu propovaduirea evanghelica, dupa cum ne invata Sfantul Nichifor Marturisitorul. Cultul icoanelor a luat un avant deosebit odata cu pacea Bisericii decretata de Sfantul Imparat Constantin cel Mare si s-a dezvoltat organic timp de aproape patru secole. La inceputul sec. VIII, in anul 726, imparatul bizantin Leon III Isaurul a poruncit ca icoanele sa fie indepartate din biserici si a interzis cinstirea acestora. O dura prigoana impotriva sfintelor icoane si a celor ce le cinsteau cu evlavie a fost dezlantuita de fiul acestuia Constantin V Copronimul, care a convocat un mare Sinod la Hieria (in Asia Mica, in 754), ce a formulat in chip limpede doctrina ereziei iconoclaste: icoanele erau identificate cu idolii, iar cinstirea icoanei lui Hristos era considerata o greseala de natura hristologica (dogmatica). Erezia a continuat, intr-o a doua faza, dupa anul 815, fiind biruita deplin abia odata cu moartea ultimului imparat persecutor Teofil, triumful Ortodoxiei fiind proclamat in mod solemn pe 11 martie 843, in prima Duminica a Postului Mare, praznuita de atunci si pana astazi ca Duminica Ortodoxiei. Obiectiile ereticilor iconoclasti au determinat o reactie hotarata din partea Bisericii Ortodoxe, concretizata prin formularea unei teologii clare a icoanei si prin precizarea rolului pe care aceasta il are in viata liturgica. Un Sinod ecumenic, cel de-al VII-lea (Niceea, 787), o serie de sinoade locale (la Roma, Constantinopol si Ierusalim), precum si o serie de Sfinti Parinti, ca de pilda Sfantul Ioan Damaschin, Sfantul Gherman si Nichifor Marturisitorul, patriarhii Constantinopolului, Sfantul Teodor Studitul au dezbatut si clarificat toate aspectele importante ce privesc cultul icoanelor. Potrivit invataturii ortodoxe, icoana infatiseaza un prototip sfant (o persoana sau un eveniment). Trasaturile prototipului sunt intiparite de catre artistul iconar (care in vechime era consacrat printr-o ierurgie speciala in prima zi de Pasti), in materia icoanei (fie ca este vorba de un obiect portabil, fie ca este vorba de peretii lacasului de cult), printr-o tehnica traditionala (tempera pe lemn, fresca, mozaic etc). Icoana se afla intr-o relatie de asemanare cu prototipul, caci forma vazuta a acestuia este prezenta in icoana. Icoana nu are un ipostas propriu, ci doar infatiseaza un ipostas (persoana) sfant, trasaturile exterioare ale acestuia, si de aceea ea poarta intotdeauna numele prototipului inscris pe fondul icoanei. In acelasi timp insa, icoana se deosebeste in mod evident de prototip, caci natura ei (materiala) nu are nimic in comun cu fiinta prototipului. Icoana este plina de sfintenie si har, tamaduitoare si facatoare de minuni, in virtutea asemanarii si omonimiei cu un prototip sfant, fapt pecetluit de randuiala sfintirii icoanelor, practica ce s-a raspandit in Biserica Ortodoxa incepand cu sec. XVI-XVII. Sfintenia si inchinarea adusa icoanei nu vizeaza insa substratul ei material, caci in momentul in care chipul si numele de pe icoana s-au sters, aceasta nu mai poate fi venerata. Urmeaza sa fie restaurata si redata cultului, ori, potrivit unei vechi randuieli bisericesti, sa fie scoasa definitiv din circuitul liturgic si desigur ferita de o eventuala folosinta profana, prin ardere. Fiind pline de har, icoanele impartasesc sfintire credinciosilor ce se apropie de ele cu credinta si de aceea ele sunt vrednice de cinstire. Menirea icoanelor este in principal una liturgica, iar valoarea lor estetica, istorica sau patrimoniala trebuie privita ca una de ordin secundar. Icoana este in primul rand obiect de cult si abia in al doilea rand obiect de arta. De aceea atitudinea fireasca a credinciosului in fata icoanei nu poate fi de contemplare estetica, ci de inchinare in fata ei. Parintii Sinodului VII Ecumenic au fixat cu precizie in Horosul sinodal (Definitia dogmatica) formele cuvenite prin care credinciosii trebuie sa-si arate cinstirea fata de sfintele icoane: cei ce privesc la ele si sunt ridicati spre amintirea si dorirea prototipurilor lor le vor aduce sarutare si inchinare de cinstire, iar nu adoratia adevarata, care potrivit credintei noastre se cuvine numai Naturii dumnezeiesti (a Sfintei Treimi)... si in acelasi fel ca tipului cinstitei si de-viata-facatoarei Cruci, Sfintelor Evanghelii si celorlalte sfinte asezaminte, intru cinstirea lor se vor face si aducere de tamaie si lumini, precum era obiceiul in mod evlavios la cei din vechime. Recapitularea. Avand in vedere cele expuse mai sus, putem raspunde la urmatoarele intrebari: Cand au aparut icoanele in viata Bisericii? Care sunt primele icoane cunoscute in Traditia Bisericii? Cum au aparat Sfintii Parinti icoanele in fata ereticilor iconoclasti? Cum se defineste icoana in relatie cu un prototip sfant? De ce cinstim sfintele icoane si cum se cuvine sa ne inchinam in fata lor? Asocierea. Sfintele icoane mijlocesc legatura noastra cu Mantuitorul Hristos, cu Maica Domnului si cu sfintii. Inchinandu-ne lor, intram in legatura cu prototipurile sfinte, asa cum se intampla si in cazul inchinarii similare aduse tipului Sfintei Cruci, cartii Sfintelor Evanghelii sau sfintelor moaste ale sfintilor. Cinstind cu credinta si evlavie toate aceste asezaminte sfinte ale Bisericii, se revarsa asupra noastra harul mantuitor al lui Dumnezeu. Generalizarea. Prezente in viata Bisericii inca din vremea Mantuitorului si a Sfintilor Apostoli, sfintele icoane reprezinta o componenta fundamentala a credintei crestin-ortodoxe si a vietii liturgice. Sensurile icoanelor si temeiurile cultului adus acestora au fost precizate prin insuflarea Duhului Sfant de catre o serie de Sfinti Parinti in vremurile grele de lupta impotriva ereziei iconoclaste din veacurile VIII-IX. Aplicarea. Sfintele icoane sunt prezente atat in sfintele lacasuri, cat si in casele credinciosilor, facand legatura intre biserica parohiala si biserica din casa fiecaruia dintre noi. In fata icoanelor se reunesc toti membrii familiei, cu mic, cu mare, si isi inalta rugaciunea catre Dumnezeu. De aceea fiecare casa este potrivit sa aiba un colt special amenajat in acest sens: peretii impodobti cu icoane si Sfanta Cruce, catuia cu tamaie, sticluta cu agheasma, candela si lumanarile aprinse, Sfanta Scriptura, Vietile Sfintilor si Ceaslovul pentru rugaciune si lecturi duhovnicesti.(Cateheza ortodoxa publicata in Ziarul Lumina, Ediția din 18 martie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 1058

Id: 29222

Data: Mar 18, 2013

Imagine: