Inca din secolul al II-lea, crestinii erau cunoscuti drept crucis religiosi ( inchinatorii crucii). Prefigurata in Vechiul Testament prin diferite obiecte sau semne, Sfanta Cruce (lat. crux, gr. stauros) devine, in Noul Testament, din instrument de tortura si blestem, altarul de jertfa al lui Hristos, sfintit cu insusi Sangele Sau, mijlocul proslavirii Sale, semnul biruintei si arma asupra diavolului, fiind totodata semnul ce se va arata pe cer la cea de-a doua venire a Domnului. In cele ce urmeaza, ne propunem o incursiune in istoria lemnului Sfintei Cruci si a cultului adus acestuia, de-a lungul vremii, in Biserica Ortodoxa.Sfanta Cruce ocupa un loc central atat in evlavia particulara, cat si in cultul Bisericii. Marturie in acest sens stau semnul crucii cu care fiecare credincios se insemneaza deseori, numeroasele biserici si sarbatori inchinate Sf. Cruci, folosirea ei ca semn de binecuvantare in Sf. Taine si ierurgii etc.Daca lasam de-o parte unele legende medievale care sustin originea paradisiaca a lemnului crucii, rasarit dintr-o samanta a pomului vietii, istoria acestei minunate relicve a crestinatatii incepe in vremea Mantuitorului, mai precis in timpul Sfintelor Sale Patimi. Desi Evangheliile canonice descriu cu lux de amanunte rastignirea Mantuitorului, pentru a constientiza mai bine cruzimea supliciului pe care Hristos si l-a asumat, este necesar sa vedem in ce consta o rastignirea romana in secolul I d.Hr.Condamnare rezervata sclavilorPedeapsa cu moartea prin rastignire a fost preluata de Statul roman de la fenicieni in timpul razboaielor punice (secolul al III-lea i.Hr.), fiind o practica frecvent raspandita in Europa (la sciti, macedoneni, greci, celti, britani), in nordul Africii (cartaginezi, numidieni) sau in vestul Asiei (indieni, asirieni, seleucizi), timp de noua secole. Mentionat intaia oara in anul 519 i.Hr., cand regele persan Darius a rastignit 3.000 de captivi, acest supliciu a fost abolit de imparatul Constantin cel Mare in 337 d.Hr. Rastignirea nu era practicata de evrei si, cu exceptia crucificarii a 800 de locuitori ai Ierusalimului de catre regele hasmoneu Alexandru Ianeul in 87 i.Hr., ea a fost, in Palestina, o pedeapsa aplicata de catre autoritatea romana.Erau condamnati, de regula, sclavii si foarte rar cetatenii romani, acuzati de rebeliune, lezmajestate, dezertare, spionaj sau chiar de falsificarea testamentului ori de practicarea magiei negre. Sentinta era pronuntata de catre conducatorul provinciei (procurator sau proconsul) intr-un loc public, printr-o formula lapidara: ad crucem eundum est!.Condamnatul era predat apoi calailor (carnefices), dezbracat de haine, in cazul in care nu fusese deja biciuit, si obligat sa parcurga drumul (via crucis) pana la locul executiei, purtand barna orizontala a crucii (patibulum), de aproximativ 35-60 kg, legata de mainile intinse si fiind astfel expus caderilor cu fata la pamant. Duritatea traseului, un spectacol macabru in sine, este evidentiata si de faptul ca legea romana considera sentinta executata si in cazul in care condamnatul murea sub cruce, adica pe drum.Locul executiei, vizibil de la departareDupa ce Domnul a fost biciuit si batjocorit de catre soldatii romani, Pontiu Pilat, guvernatorul roman al provinciei Iudeea (26-36 d.Hr.), la presiunea multimii iudeilor, a rostit sentinta, spalandu-se pe maini, si Mantuitorul Hristos a fost trimis spre locul rastignirii, purtandu-Şi crucea. Dar, cazand sub povara ei, soldatii l-au silit pe Simon Cirineul sa faca acest lucru.Locul executiei era un loc pustiu in afara zidurilor cetatii, dar vizibil de la departare, in cazul de fata - Golgota (lat. calva), o colina mica in afara Ierusalimului, plina de pietre si fara copaci, avand forma unui cap. Odata ajuns aici, mainile condamnatului erau fixate pe barna orizontala, cu ajutorul franghiilor si/sau cuielor (de regula, cuie de dulgher - clavi trabales - de 12-18 cm). Locul tintuirii mainilor se afla putin mai sus de incheietura, intr-o regiune suficient de puternica pentru a putea suporta greutatea corpului atarnat. Desi iconografia crestina reda palmele Domnului strapunse de cuie, trebuie avut in vedere ca termenul mana mentionat in Evanghelii (aramaic yad, gr. cheir, lat. manus) desemneaza o zona mai larga care cuprinde palma, incheietura si prima sectiune a antebratului.In cele din urma, bratul orizontal al crucii era fixat, cu ajutorul cuielor, de bratul vertical (staticulum sau stipes) infipt dinainte in pamant, iar picioarele condamnatului imobilizate si tintuite de acesta. Ele puteau fi asezate pe un suppedaneum (scaunel de picioare), ceea ce usura durerile, dar lungea supliciul, sau puteau fi tintuite fara sprijin, usor indoite, cu talpile lipite de stalpul vertical. In varful acestuia se fixa o scandura (titulus) pe care era consemnata vina condamnatului, in cazul Domnului: Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor. Crucile folosite erau confectionate dintr-un pom fructifer neroditor (nuc, maslin etc.) si puteau avea diferite forme: crux immissa (†), crux commissa (T), crux decusata (X) etc.Tehnica adusa la superlativIn functie de constitutia fizica a rastignitului, de metoda de tintuire, de biciuirea suferita, agonia era de scurta durata, ca in cazul lui Hristos (Marcu 15, 44-45) sau se putea prelungi zile la rand. Moartea survenea din diferite cauze: asfixie (datorata dilatarii toracelui prin imobilizarea bratelor la orizontala), soc hipovolemic, deshidratare, septicemie. Pentru ca infometarea sau deshidratarea sa nu fie fatale, condamnatului i se administra o bautura revigoranta folosita de soldatii romani, numita posca (vin otetit amestecat cu apa si indulcit, eventual, cu miere). Cand se dorea grabirea mortii, ca in cazul celor doi talhari rastigniti impreuna cu Hristos, se recurgea la crurifragium, zdrobirea fluierelor picioarelor (tibie sau glezne) prin lovituri de maciuca, care punea capat ridicarii istovitoare a picioarelor pentru a usura respiratia. Pentru a provoca sau verifica moartea, ca in cazul Domnului, sutasul (numit exactor mortis) ce conducea grupul rastignitorilor, aplica o lovitura de lance care trecea prin cutia toracica si ajungea la inima.Trupul mort, coborat de pe cruce, putea fi aruncat intr-o groapa comuna, impreuna cu instrumentele executiei, sau putea fi incredintat oricui s-ar fi milostivit sa-l ingroape.Cerand de la Pilat trupul Domnului, Iosif din Arimateea l-a coborat de pe Cruce si l-a ingropat, impreuna cu Nicodim, in mormantul sau aflat intr-o gradina din apropierea locului rastignirii. Cele trei cruci si instrumentele executiei au fost aruncate intr-o cisterna cu apa (astazi Capela Sf. Cruci) ce se gasea in aceeasi gradina.La cateva decenii dupa distrugerea Templului (70 d.Hr.), in anul 135 d.Hr., imparatul Hadrian a construit pe ruinele Cetatii Sfinte un oras pagan, Aelia Capitolina. Golgota si Sfantul Mormant au fost acoperite cu un mare val de pamant intarit cu contraforti, pe care au fost inaltate Forul si templul lui Venus.Minunea care a schimbat istoriaConform istoricilor bisericesti Eusebiu de Cezareea si Lactantiu, in ajunul bataliei din octombrie 312, impotriva lui Maxentiu, de la Pons Milvius (Podul Vulturului), pe Tibru (la 12 km nord-est de Roma), imparatului Constantin cel Mare i s-a aratat o cruce luminoasa pe cer, incadrata de cuvintele intru aceasta vei invinge. Noaptea, in vis, Hristos i-a poruncit sa puna pe steagurile, coifurile si scuturile ostenilor sai semnul Crucii, pentru a obtine astfel biruinta. Puternic marcat de minunea petrecuta, Constantin a pus sa se execute celebrul stindard militar numit labarum, ce purta semnul Crucii, monograma lui Hristos si imaginea imparatului, ce i-a asigurat victoria impotriva lui Maxentiu si, mai tarziu, impotriva lui Liciniu (324). Intrat biruitor in Roma, Constantin a inaltat un monument triumfal, poruncind ca in mana propriei sale statui sa fie asezata o lance lunga in chipul crucii, iar dedesubt o inscriptie: Prin acest semn mantuitor am izbavit orasul vostru de sub jugul tiranului. Deasupra intrarii in palat a asezat un panou in care era reprezentat el, avand Crucea in mana si zdrobind capul unui balaur, iar in sala tronului, pe plafon, a pus sa se picteze o minunata cruce gemmata.Dar, Aceluia ce biruise moartea, nu I se potrivea sa-Şi lase marturia izbanzii sa zaca undeva sub povara uitarii, iar Constantin nu putea rabda sa vada pomenitul loc (Golgota si Sf. Mormant) ajuns prada uitarii si a ignorantei (Eusebiu de Cezareea). In anul 325 sau 326, primul imparat crestin a poruncit daramarea templului lui Venus si a statuii lui Jupiter, inaltate de Hadrian pe colina Rastignirii si a Invierii Domnului, si apoi excavarea locului. Dupa ce a iesit la iveala mormantul Domnului, au aparut trei cruci, acoperite de pamant, langa acesta (Teodoret de Cyr). Crucea Mantuitorului a fost recunoscuta cand, la sugestia patriarhului Macarie al Ierusalimului, a fost atinsa de o femeie greu bolnava, tamaduind-o in chip minunat. Parti din Lemnul Sfant au fost trimise la Constantinopol si Roma, iar o alta parte, asezata intr-o racla de argint si incredintata patriarhului Ierusalimului. Alaturi de Sfanta Cruce, au mai fost descoperite titulus-ul INRI, cele 4 cuie si instrumentele Patimilor.Cinstirea Sfintei CruciSemnul crucii facut pe frunte (sphragis) cu un singur deget (degetul mare), reprezinta unul dintre cele mai vechi rituri crestine, facand parte inca din secolul al II-lea din randuiala Botezului. Se pare ca el deriva din semnul thau, ultima litera a alfabetului ebraic, cu care sunt pecetluiti membrii comunitatii mesianice in viziunea lui Iezechiel (9, 4-6), reprezentand pentru primii crestini Numele lui Dumnezeu (Cuvantul), slava Sa dumnezeiasca. Semnul crucii era folosit si in alte Taine ale Bisericii (Mirungerea, Maslul, Euharistia) sau inaintea unor momente importante din viata crestinului, fiind totodata o arma redutabila impotriva demonilor si a lucrarii acestora. In secolul al II-lea apare, de asemenea, inchinarea intregii fete cu semnul crucii, iar in secolul al IV-lea se raspandeste obiceiul de a se insemna cu el fruntea, gura si inima. Semnul mare al crucii a aparut si el destul de devreme, fiind deja familiar in secolul al VIII-lea, dupa cum marturiseste Viata Sfintei Nina, luminatoarea Armeniei. Pentru a-i combate pe ereticii monofiziti si monoteliti care invocau facerea semnului crucii cu un singur deget in favoarea ereziei lor, ortodocsii au inceput sa se insemneze cu doua degete, simbolizand astfel cele doua firi si cele doua vointe in Hristos, obicei pastrat la slavi pana la reforma patriarhului Nicon (1652). Dar, odata incheiate disputele hristologice, Biserica a introdus inchinarea cu trei degete in numele Sfintei Treimi, asa cum o pastreaza astazi ortodocsii, practica devenita comuna Rasaritului si Apusului la inceputul secolului al XII-lea. In Apus insa incepe, intre secolele VIII-XIII, sa se introduca inovatia de a face semnul crucii de la stanga la dreapta, iar papa Inocentiu al III-lea († 1216) le atesta pe ambele ca fiind justificate.Prima reprezentare sigura datata a Crucii pe un monument crestin este cea incizata pe peretele unei case din Herculanum (Italia), inainte de anul 79. Tipul Crucii se regaseste atat in arhitectura lacasurilor de cult, in plan si elevatie (cruce greaca libera sau inscrisa), cat si in iconografie, incepand cu frescele catacombelor (secolele II-III), fie direct sub forma crucii grecesti (^) sau latine (†), fie indirect sub forma diferitelor simboluri: catargul, plugul, ancora, tridentul, orantul, litera thau, monograma. De asemenea, el apare reprezentat pe relicvarii, bijuterii, lampi, inele, monede, sigilii. Crucile erau ornamentate cu flori (crux florida) sau cu pietre pretioase (crux gemmata).Imparatii Teodosie II si Valentinian au interzis prin lege reprezentarea semnului Sfintei Cruci in locuri necuviincioase sau in care ar fi riscat sa fie profanat prin calcarea cu picioarele (de exemplu, pardoseala bisericilor), hotarare confirmata mai tarziu de Sinodul Quinisext (692) prin canonul 73. Sinodul VII ecumenic (787) si apoi Sinodul constantinopolitan, din 869, au formulat in termeni clari venerarea tipului Sfintei Cruci, precizand ca cinstirea data icoanelor trebuie sa fie echivalenta cu cea data cartii Sfintelor Evanghelii si tipului Sfintei Cruci. 14 zile de procesiune, in Bizantul medievalFurata de trupele persane in 614, Sfanta Cruce a fost recuperata si readusa la Ierusalim de catre imparatul Heraclie in martie 630 si depusa cu mare cinste in Biserica Sf. Mormant. Acest eveniment, praznuit, de asemenea, la 14 septembrie, sta probabil si la originea venerarii Crucii in a treia duminica a Postului Mare, praznic deja fixat la Constantinopol la inceputul secolului al VIII-lea. La 14 septembrie 630, cu ocazia vechii sarbatori a Crucii, patriarhul Zaharia a inaltat in vazul credinciosilor Lemnul Sfant si acesta constituie probabil momentul transformarii praznicului Aflarii Sfintei Cruci (praznuita pana astazi separat de romano-catolici la 3 mai, de abisinieni la 4 mai si de copti la 6 martie) in sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci. De data mai tarzie si de origine constantinopolitana pare sa fie Scoaterea Sfintei Cruci, praznuita la 1 august. In aceasta zi, care coincide cu inceputul Postului Adormirii Maicii Domnului, fragmentul din Lemnul Crucii era scos din Palatul imperial, unde era pastrat, si dus in procesiune la Marea Biserica Sfanta Sofia. De aici, porneau zilnic procesiuni cu pretioasa relicva prin cartierele orasului, spre a le feri de epidemii, pana la data de 14 august, cand era readusa in Palat.Cel mai mare fragment din Sfanta Cruce, la Manastirea XiropotamouDin nefericire, fragmentele din Lemnul Crucii pastrate la Ierusalim si Constantinopol s-au pierdut in negura vremurilor. In primul caz, relicva ascunsa in 1009 in timpul persecutiilor califului fatimid, redescoperita si reasezata in Biserica Sf. Mormant in 1099 de cruciatii lui, a cazut in 1187 in mainile lui Salladin, pe campul de batalie de la Hattin, unde fusese adusa de episcopul Bethleemului, la porunca regelui Ierusalimului. In al doilea caz, fragmentul din Sf. Cruce, pastrat in capela Pharos a Palatului imperial, impreuna cu celelalte relicve ale Patimilor, a fost achizitionat intre 1241-1242 de regele Frantei, Ludovic al IX-lea, de la imparatul latin de Constantinopol si depus in Sainte Chapelle in 1248, disparand in tulburarile din vremea Revolutiei franceze (1789-1794).Astazi, fragmente din lemnul Sfintei Cruci se mai pastreaza in Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim, la Roma, Venetia, Constantinopol, in Franta (Saint Sernin de Toulouse; Capela La Vraie-Croix din Morbihan, Bretania; Anjou), Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul Sf. Cruce din Liege), Spania (Santo Toribio de Liébana) etc. Cel mai mare fragment din Sfanta Cruce se afla la Manastirea Xiropotamou (Muntele Athos), fiind adus, in 1992, pentru cateva saptamani si in tara noastra, spre inchinare.In 2004, cu prilejul hramului Cuvioasei Parascheva, a fost adus la Iasi un alt fragment din lemnul Sfintei Cruci, care se afla la Manastirea Panaghia Soumela - Veria, Grecia.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 1322

Id: 29689

Data: Apr 3, 2013

Imagine: