Paraclisul cu hramul Buna Vestire a Spitalului Clinic de Urgenta pentru Copii Sfanta Maria din Iasi este o capela mica, pictata cu sfinti mari, care te privesc de parca ar fi reali. Dar aceasta capela a fost partasa atator momente de suferinta si atator minuni nesperate incat, daca peretii ei ar putea vorbi, oricine s-ar cutremura. Toti cei care-i trec pragul, majoritatea in momente de disperare, primesc o vorba de incurajare din partea preotului de caritate al spitalului, parintele Florin Cristian Cristea: Aveti curaj. Toate sunt in mana lui Dumnezeu. Suferinta nu este un blestem, este o binecuvantare. Tati. Asa este strigat parintele Florin Cristian Cristea de copiii de o schioapa internati la sectia de Oncologie de la etajul intai al Spitalului Sfanta Maria din Iasi. Unii dintre ei, vazandu-l ca soseste, il iau de mana pe parinte, vorbindu-i ca unui prieten apropiat. Parintele devine extrem de curios: Ce zici tu acolo, Alexandru, ca e buna pizza? Eu nu stiu de asa ceva. Alexandru nu se lasa: Ba e buna, am mancat eu. Ochii parintelui se lumineaza si isi mangaie pe cap interlocutorul: Asa o fi. Pot eu sa ma pun cu tine?. Privindu-l pe baietel, imi dau seama ca nu minte cand spune ca-i place sa manance. La numai sase ani, e voinic, grasut, rosu in obraji. Peste cateva minute, cand aveam sa aflu ca Alexandru are leucemie, nu mi-a venit sa cred. Ceva nu se potrivea. Cum poate sa fie asa vesel purtand in trupul sau o boala necrutatoare precum leucemia? Inca nu stiam ceea ce avea sa-mi marturiseasca parintele mai tarziu: Copiii au un mod extraordinar de a privi lucrurile. Oricat de bolnavi si oricat de cumplit ar fi diagnosticul, ei nu uita sa se joace, sa se roage, nu uita sa le spuna mamelor lor ca le iubesc si chiar ei, in situatia dezastruoasa in care se afla, nu uita sa-si incurajeze parintii, or acest lucru este o pedagogie pentru noi, cei maturi. Copiii stiu sa separe lucrurile.Şi bunica lui Alex, care de mai mult de un an sta cu acesta prin spitale, imi spune secretul fericirii nepotelului ei: In fiecare zi coboara la capela, sa se intalneasca cu tati.Il urmez pe parinte printre paturile copiilor bolnavi, unii dintre ei la varsta prunciei. Printre scantece, plansete si lacrimi, razbate vocea puternica a parintelui care emana bucurie si care se intereseaza de fiecare pacient asemenea unui medic: Ce faci, draguto? In ce clasa esti tu? Dar tu ce mai zici? Ai mancat azi? Sa mananci toata ciorba, m-ai auzit?.Pe parintele Florin nu-l vezi niciodata trist in spital. Circula chiar o vorba printre medici, pe care mi-o marturiseste o infirmiera: Inainte de venirea parintelui Florin, toata lumea asocia prezenta preotului cu disparitia cuiva. De cand a venit el, nimeni nu se mai gandeste la moarte. Nici doctorii nu-si explica ce s-a intamplatIn capela spitalului ma intalnesc cu Bogdan Ovidiu si cu parintii acestuia. Inainte de a fi internat pentru cateva zile, Bogdan a venit sa se inchine si sa-l salute pe parintele Florin. Sunt cunostinte vechi. Nascut cu o afectiune hematologica, Bogdan face transfuzii de sange de la 2 luni. Acum are 16 ani si inca mai continua tratamentul. Spitalul ii este practic a doua casa. Cu ochii mari, cu fata putin palida si supta, care parca are ceva din fetele sfintilor pictati pe perete, Bogdan imi marturiseste, cu o voce calda si totodata grava, ca in momentele cand este nelinistit si agitat vorbeste cu parintele Florin, fara retineri, despre absolut orice, si atunci parca uita de necazuri. Nu pot afirma ca parintele Florin mi-e prieten, e prea putin spus. Cu el vorbesc cateodata si ceea ce nu vorbesc cu parintii. Despre boala mea, ce pot sa zic? Daca eram sanatos, probabil multe lucruri mi-ar fi parut banale. Asa am invatat sa pretuiesc fapte si lucruri neinsemnate pentru majoritatea oamenilor.Mama lui Bogdan, Rodica, intareste spusele fiului sau: E greu pentru cineva sa admita ca o suferinta este benefica pentru suflet, dar asa este de fapt, pentru ca daca nu treci prin greutati, poate nu te apropii asa mult de Dumnezeu. Noi, prin boala lui Bogdan, am aflat Taina Sfantului Maslu si, prin ea, pe Dumnezeu. La Sfantul Maslu s-a intamplat ceva cu noi si, totodata, cu Bogdan, care, spre uimirea rudelor si a prietenilor nostri, este mult mai bine. Nici doctorii nu-si explica ce s-a intamplat. Parinte, aveti cumva vreo hainuta pentru ei? E frig si nu pot sa-i scot asa afara. Trebuie sa ajung cu ei la centrul de primire in regim de urgenta, se aude vocea unei femei din holul capelei. E asistentul social al spitalului, cu doi copilasi de mana. Parintele Florin devine deodata agitat, uitand complet de mine. Pe masa din anticamera capelei apar incetul cu incetul straturi de hainute, pe care parintele le scoate dintr-un dulap: Sunt prea mari? Off… Asteptati putin. Peste un minut, parintele se intoarce cu bratul plin de prosoape. Le infasoara capetele si umerii celor doi mititei, care il privesc cu ochii mari, mirati. O infirmiera le aduce si doua pulovere. Stati macar sa le dau niste pantalonasi, nu selasa parintele. Şi niste bomboane. Sapun aveti?. Cu bratele pline, cei doi copii isi iau ramas-bun de la parinte. Multumim din tot sufletul, se aude vocea asistentului social. Daa ce v-am facut?, vine si raspunsul parintelui.Preotul de caritate face parte din echipa de ingrijireMai tarziu, Maria, care lucreaza la farmacia spitalului, stand cu mainile impreunate ca pentru rugaciune, imi spune: Toti cei care apeleaza la ajutorul parintelui sunt ajutati, atat material, cat si sufleteste. Sa veniti odata de sarbatori sa vedeti cum portbagajul masinii parintelui e plin de cadouri pentru copii.Directorul medical al spitalului, dr. Tamara Rosu Solange, al carei fiu e student la teologie, are numai cuvinte de lauda la adresa parintelui capelei. Aici, in spital, unde niciodata pacientul nu ajunge de placere, se resimte necesitatea unui sprijin moral. Preotul de caritate face parte din echipa de ingrijire. Parintele Florin este apropiat nu numai de copii, de familiile acestora, ci chiar si de noi, cei care lucram in spital, care poate avem nevoie de ajutorul lui. Il vad zilnic pe parinte printre paturile bolnavilor, uneori la ore dintre cele mai delicate. Capela spitalului este plina de copii, de parinti, dar si de angajati. El este mai tot timpul prezent in spital. Uneori, il mai intrebam in gluma daca el asigura urgentele sau noi, imi spune dr. Tamara Rosu, adaugand: la patul pacientului isi are locul si psihologul si preotul, iar medicina de azi se bazeaza pe colaborare interdisciplinara. Şi pe chipul parintilor copiilor bolnavi se observa de multe ori o multumire cand vad ca si altcineva din afara tagmei medicilor se ocupa de cazul lor. Or acesta este preotul. Credinta daca ti-o pierzi, ai pierdut toate sansele, iar orice te alina sufleteste este de mare folos intr-o problema de sanatate, imi spune si Argentina, medic in ambulatoriu. O intreb daca a cunoscut vreodata pe cineva care L-a descoperit pe Dumnezeu in spital. Da, eu..., imi raspunde cu seninatate. Copiii nu se intreaba de ce le-a dat Dumnezeu boala...Cand vorbeste de enoriasii sai, copiii, parintele Florin nu poate sa nu zambeasca, amintindu-si cum, in timpul unei predici, un copil a venit la el sa-l imbratiseze, iar un altul a venit sa-i arate un desen, iar in timpul unei slujbe de sfintire a apei un tanc de doi anisori a izbucnit intr-un ras atat de puternic cand a fost stropit cu agheazma, incat a rasunat tot holul spitalului. Preot de caritate de peste 8 ani, imi spune cu sinceritate ca, la venirea in spital, nu stia cum sa-i ajute pe cei in suferinta: Abia mai tarziu am aflat ca, ascultand si iubind, il ajuti pe om cel mai mult. Iubirea e tot ce-ti trebuie, in special cand esti in fata unui copil.Capela spitalului este, in viziunea parintelui, un loc de bucurie si normalitate. Copiii internati aici schimba starea de monotonie in bucurie tocmai in capela. De aceea, prezenta capelei si a preotului in spital este una fireasca, normala. Doctorul trateaza somatic, preotul vine pe o latura unde nu se atinge nimeni. Chiar si psihologul foloseste lucruri logice, vrea sa surprinda anumite stari ale constiintei, ale emotiilor, dar sufletul e altceva. Prezenta preotului, a psihologului, a psihiatrului, a psihopedagogului, a asistentului social, alaturi de medici, completeaza foarte bine toate serviciile care trebuie sa fie intr-un spital, imi spune parintele Florin. La copii nu vei intalni niciodata mentalitatea ca ei sunt curati sufleteste si intrebarea de ce le-a dat Dumnezeu boala. Ei sunt adevaratii martiri ai vremurilor noastre, cei care te invata sa dai sens vietii, sa vezi ca nu tot ce e suferinta este rau. Necazurile oamenilor incep atunci cand uita de copilul din ei, adauga parintele.Cu dusmani ca dezamagirea si deznadejdea, parintele Florin se lupta ajutat de slujba Sfantului Maslu, de acatistul Sfantului Stelian, ocrotitorul copiilor, de Sfanta Liturghie, de slujbele savarsite in holul mare al spitalului la sarbatorile mari, de cele peste 100 de botezuri savarsite in spital pruncilor care, de cele mai multe ori, sunt conectati la aparate: Eu cred ca rolul meu pe holurile spitalului e sa-L fac cat mai vizibil pe Hristos, imi spune in incheiere parintele. A iubi cu adevarat inseamna a trai viata celuilalt, inseamna sa-l simti pe celalalt si sa incerci sa fii alaturi de el in orice conditii. De lucrul acesta m-a convins parintele Florin Cristea, preotul celor 30.000 de copii care se perinda anual in Spitalul Sfanta Maria.Ies pe usa spitalului, gandindu-ma ca atunci cand am venit aici eram cu inima stransa, stiind ca ma voi intalni cu niste copii bolnavi. In schimb realizez ca am facut cunostinta cu niste martiri curajosi. Vorbele parintelui Florin imi vor rasuna mult timp de acum incolo in minte: Ma fascineaza ca, ori de cate ori intalnesc copii bolnavi, in carucioare, cu tumori pe creier, intrebandu-i ce fac, ei imi raspund ca totul e bine. Daca ei fac bine, eu ce ar trebui sa fac?. (Articol postat pe doxologia.ro in data de 06.03.2012)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 947

Id: 20396

Data: Mar 6, 2012

Imagine: