Importanta ascezei în viata crestina este de netagaduit. De aceea, nu trebuie sa ne mire ca, în cadrul discursului sau intitulat „Cuvântare catre Adunarea Sfintilor“, Sfântul Constantin cel Mare se vede nevoit sa discute despre patimi si virtuti si relatia acestora cu mântuirea omului. Aspectele atinse în cadrul cuvântarii sale nu se deosebesc absolut deloc de cele existente în scrierile ascetice de mai târziu si reprezinta, într-o sinteza cuprinzatoare, principalele elemente ale vietii crestine. La un moment dat, Sfântul Constantin cel Mare spune urmatoarele: „În marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu a planuit înca de la început sa stârpeasca nedreptatea si sa înalte bunacuviinta si dreptatea, în care scop a si adunat în jurul Sau pe cei mai întelepti oameni si a pus la punct cea mai frumoasa si mai profitabila învatatura, pentru ca tot omul de bine si ajutat de soarta sa se poata sârgui si sa dea de urma lucrarii Sale proniatoare în lume. De altfel, ma întreb: cine ar putea sa ne aminteasca o fericire mai mare decât dobândirea dreptatii lui Dumnezeu, Cel care pe cei ce s-au aratat vrednici de învatatura Sa i-a facut asemenea Lui? Şi Care, împartind tuturor binele, le-a dat o data pentru totdeauna posibilitatea de a-si împlini menirea?“ (Sfântul Constantin cel Mare, „Cuvântarea catre Adunarea Sfintilor“, în col. PSB, vol. XIV, trad. Radu Alexandrescu, EIBMBOR, Bucuresti, 1991, p. 266). În limbajul sau destul de simplu, menit sa atraga si sufletele celor care nu cunosteau credinta crestina, împaratul Constantin vorbeste despre scopul principal al Întruparii Mântuitorului, si anume restaurarea omului si a dreptatii în lume. Însa aceasta dreptate nu este descrisa ca egalitate între oameni sau ca justitie echitabila, ci drept cale de sporire în desavârsire pentru fiecare dintre noi. „Dreptatea“ noastra consta în a-I urma lui Hristos, cel Care îi face asemenea Lui pe cei care vin dupa El. Învatatura mentionata aici generic de Sfântul Constantin nu poate fi decât Evanghelia, iar oamenii întelepti amintiti sunt Apostolii. Urmarea lui Dumnezeu nu reprezinta nimic altceva decât împlinirea scopului cu care am fost creati, deoarece conduce la unirea noastra cu El. De aceea, ceva mai târziu, Sfântul Constantin cel Mare ne descrie pe larg o veritabila viziune cosmogonica si antropologica, ce nu este prea diferita de fragmente din scrierile Parintilor pustiei, cu toate ca el era, la vremea respectiva, un simplu catehumen, nefiind înca botezat.Despre dreapta socoteala si influenta patimilor„Pe om l-a facut fiinta cugetatoare si l-a daruit cu darul cunoasterii a ce este rau si ce este bine, pentru ca de cele dintâi sa se tina de o parte si sa le doreasca numai pe acestea din urma. Iar dupa ce i-a dat atâta dreapta socoteala câta avea el de trebuinta, l-a lasat liber sa vrea si i-a îngaduit sa hotarasca singur în ce fel îsi va duce viata; si a facut asa, deopotriva cu toti oamenii“ (ibid., p. 272). Sfântul Constantin cel Mare aminteste în câteva cuvinte trei daruri esentiale pe care Dumnezeu le-a dat omului: ratiunea, dreapta socoteala (sau darul discernerii binelui si raului) si libertatea. Toate aceste trei aspecte constituie elementele definitorii ale persoanei umane, care o deosebesc în chip esential de animale. În continuare, Sfântul Constantin afirma cu convingere ca diferentele existente între oameni din punctul de vedere al trasaturilor reprobabile pot fi puse exclusiv pe seama patimilor, care distrug unitatea noastra fiintiala: „Veti întreba: dar de unde vine diversitatea caracterelor? Eu cred ca din putinatatea interesului nostru fata de binele daruit noua de pronie: ceea ce ne si face sa ne lasam în voia pornirilor oarbe sau a poftelor, si uitând de bine, sa tragem spre tot ce este rau“ (ibid., p. 272). Într-un mod sintetizator, Sfântul Constantin cel Mare condenseaza aici esenta lipsei de unitate a oamenilor. Faptul ca ne lepadam de purtarea de grija a lui Dumnezeu ne conduce la ideea ca suntem fiinte „autonome“, menite sa se descurce singure în acest univers ostil, care ne înconjoara. De aceea ne grabim apoi sa tragem concluzia ca orice pornire pe care o avem este un lucru firesc, natural, deoarece nu mai exista nici o lege care sa ne retina de la a face rau. Astfel, ratiunea noastra ajunge sa fie dominata de pofta si mânie, celelalte doua puteri ale sufletului menite sa lucreze sub aceasta, nu peste ea. „Adevarul este ca mânia clocoteste în noi - si nu putin; poftele dau si ele navala si, împreuna, din clipa când ajung sa domine cugetul celor fara de minte, îi duc la prabusire. Şi invers, când cugetul ramâne stapân în om, întreaga lui viata se deapana cu masura si merita lauda“ (ibid., p. 272). În continuare, Sfântul Constantin cel Mare compara ratiunea cu un vizitiu experimentat care conduce doi cai naravasi, afirmând ca numai astfel „putem noi ajunge sa ne controlam credinta, cucernicia, dreptatea, cumpatarea si fericirea rezultând din practicarea tuturor virtutilor“ (ibid.). Prin urmare, este nevoie ca mintea (ratiunea) sa guverneze în sufletele noastre, nu doar pentru a stapâni asupra impulsurilor mâniei si poftei care ne pot împinge catre manifestari pacatoase, ci si pentru a da cale libera si a ajuta la cresterea virtutilor într-un mod adecvat si cumpatat, menit sa asigure pastrarea acestora pe termen lung, iar nu doar pe moment.Mântuirea, capat final al virtutilorSfântul Constantin cel Mare priveste virtutile drept cai prin care ne câstigam mântuirea, deoarece acestea ne aduc tot mai aproape de Dumnezeu. Astfel, virtutile „izbutesc în cele din urma sa scoata sufletele la liman sub privirea Judecatorului celui sfânt: nu pentru a fi judecate sau spre a purta povara osândei pacatelor lor, ci spre a-si capata rasplatile fagaduite de El sufletelor ce vor fi dus o viata cu adevarat nobila. Dupa cum pe cele prihanite, care se vor fi dedat placerilor trupesti, le va ajunge pâna la urma pedeapsa venita sa razbune dreptele spuse ale lui Dumnezeu, facându-le sa se jeleasca (pentru judecata la care se supusesera); pe acestea le asteapta focul cel nestins si vesnic, prapastia cea povârnita si fara iesire“ (ibid., pp. 272-273). Odata cu acest fragment se încheie viziunea ascetica a Sfântului Constantin cel Mare. Aceasta prezentare nu era noua, desigur, dar este înfatisata aici cu o claritate deosebita. Pentru a rezuma rapid învataturile-cheie, vom spune urmatoarele: omul a fost creat liber, rational si cu discernamânt. Patimile, care ataca pofta si mânia (parti ale sufletului aflate sub obladuirea ratiunii), încearca sa distruga acest echilibru, determinându-l pe om sa lase cale libera manifestarilor egoiste. Daca omul reuseste sa guverneze în continuare prin minte asupra mâniei si poftei, atunci el este capabil sa agoniseasca virtutile. Prin virtuti, el se uneste cu Dumnezeu si îsi câstiga astfel mântuirea. Daca, din contra, cedeaza patimilor si poftelor, atunci el se îndreapta cu pasi repezi catre iad. Vom continua si în materialul urmator sa prezentam alte aspecte ale discursului Sfântului Constantin cel Mare, un discurs simplu ca stil, dar bogat în continut. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 21 noiembrie 2013, semnat de Adrian Agachi)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 610

Id: 35735

Data: Nov 21, 2013

Imagine: