Poate am avut o anume evlavie catre vreun sfant si amintirea lui ne-a insotit ani de zile, fara a fi prilej sa marturisim si sa-l cunoastem mai mult. Pe Haralambos l-am cunoscut inainte de a citi viata lui. Il vedeam des intr-o icoana pe lemn din satul meu, l-am purtat cu mine in liceu, pentru ca drumul trecea pe langa biserica lui - coboram in statia lui sau mergeam special pe jos, dar nu intram. Am avut mereu in gand numele lui, fara sa-i stiu simbolistica. Ma bucura sa-l spun, desi suna in acelasi timp puternic si dur. Etimologic, Haralambie (Haralampios sau Haralampos), cu toate variantele sale - Haralamb, Haramb, Aralam, Aralampie, Aralambie, Hariu, Harea, Lambi, Haralambi - provine de la cuvantul grecesc hara si chiar inseamna bucurie sau har, iar radicalul lamp este tradus prin a straluci, a lumina. Asadar, cel ce poarta numele intocmai cu darul dat lui de la Dumnezeu mi-a fost lumina in nedumerirea mea, Acatistul numindu-l luminatorul pamantului si stralucitorul cerului, partas al ingerilor si impreuna-vietuitor al proorocilor, prieten al apostolilor si impreuna-vrednic ostas al mucenicilor, podoaba arhiereilor si luminatorul cetatii Magnesiei. Mare este Dumnezeul milelor si al indurarilor si Mare este Dumnezeul crestinilor, striga cetatea din Asia Mica si, impreuna cu ea, eparhul Crisp si chiar imparatul Septimus Sever (193-211), a carui ratacire a fost biruita, caci pamantul s-a cutremurat cu fulgere si trasnet, aratand puterea si mijlocirea sfintilor mucenici. Multe secole mai tarziu, cetatile Transilvaniei vor striga la fel, marturisindu-l pe Sfantul Haralambie ca stapan al mortii lor, izbavitor de ciuma, foamete si friguri, tamaduitor de rani si de alte boli, alinator al durerii trupesti si parinte duhovnicesc. Aceeasi putere de tamaduire este acordata si Sfantului Mucenic Vlasie, episcopul Sevastiei, cel care a patimit in secolul al III-lea, in timpul imparatilor Diocletian (282-305) si Licinius (308-324), praznuit imediat a doua zi, in traditia populara existand o serie de legende comune pentru cei doi sfinti ierarhi. In Bucovina se spune ca Sfantul Haralambie, cum a vazut ca Dumnezeu i-a dat putere asupra ciumei care umbla pe pamant, a prins-o si a legat-o cu un lant greu de fier si asa o tine pana azi si numai atunci cand oamenii nu cinstesc ziua lui o lasa sloboda. El tine Ciumele de par, iar cateodata le mai scapa... Sfantului Vlasie i s-a fagaduit implinirea cererilor pentru cei ce-l cheama si tot lui i s-au incredintat lucrurile pierdute, povatuirea copiilor, grija vaduvelor si sanatatea mamelor, pentru darul tamaduirii si facerea sa de minuni. Din acest motiv, se observa o frecventa mare a temelor asociate maladiei ce amenintase in multe randuri zona europeana in perioada Evului Mediu. Icoanele vorbesc in acest sens, pentru ca dincolo de asa-numitele stangacii si naivitati ale picturii pe sticla romanesti regasim putin din severitatea conoanelor si hieratismul spatiului ortodox. Obisnuita imagine a Sfantului Haralambie, pictat in prim-plan, supradimensionat in raport cu restul elementelor compozitionale, dupa regula perspectivei ierarhice, apare uneori mult prea incarcata cu detaliile unui peisaj citadin, asemanator celor din orasele noastre vechi, din care nu lipsesc bisericile si palatele marginite de drumuri si fortificatii deschise prin zeci de porti. Pe aceste drumuri din fata cetatii vin intru intampinare oamenii recunoscatori. In multe din variantele iconografice folosite ca model, boala - ciuma, foamea, pacatul apar sub forma unui animal fantastic, avand cap de om si chip ingrozitor, coarne de bou, aripi si in mana o sabie lata, coada ca de sarpe si in varful ei un ghimpe contagios. Alteori apare ca o dihanie nevazuta si sub forma unui schelet, purtand o coasa, ca semn al mortii naprasnice, zdrobita acum de Hristos, prin mucenicul Sau, Haralambos. Reprezentat ca preot in traditia noastra si ca ierarh in cea ruseasca. Tot Haralambie este descris in Erminia lui Dionisie din Furna ca un batran cu barba alba, chipul sau purtand semnele trecerii peste dansul a celor 113 ani de slujire, pentru care primeste de la Dumnezeu darul ca oriunde se va cinsti sa nu fie foamete in locul acela sau aer stricacios, care sa piarda roadele. Ci sa fie mai ales in locurile acelea pace si sanatate trupeasca, mantuire sufleteasca si indestulare de grau si de vin, cum si inmultire de dobitoace pentru trebuinta oamenilor... sa se sature si sa se indulceasca, preamarind pe Dumnezeul lor si Datatorul bunatatilor. (Articol realizat de Madalina Oana Mihaila si publicat in "Ziarul Lumina" din data de 8 martie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 810

Id: 28983

Data: Mar 8, 2013

Imagine: