Sfântul Constantin cel Mare a fost un om cu o cultura bogata, dar nu s-a dedicat în mod special scrierii de opere sau rostirii de discursuri publice. Cu toate acestea, ne-a ramas de la el un discurs amplu intitulat „Cuvântare catre adunarea sfintilor“, un veritabil manifest în favoarea crestinismului, care afirma credinta în Hristos si critica desfasurarea riturilor pagâne. În urmatoarele materiale vom discuta pe larg valoarea teologica si culturala a textului în cauza. Prima problema a documentului amintit consta în stabilirea cu certitudine a autenticitatii acestuia. O serie de cercetatori au afirmat de-a lungul timpului ca aceasta cuvântare nu poate apartine Sfântului Constantin cel Mare si ca trebuie atribuita în speta consilierului sau pe probleme teologice, respectiv Eusebiu de Cezareea. Cu toate acestea, în prezent, tot mai multi specialisti înclina spre atribuirea operei titularului ei de drept, adica Împaratului Constantin cel Mare. Un argument în acest sens este modul în care acesta a ales sa îsi creioneze discursul. Astfel, nu regasim aici analize teologice profunde, sau trimiteri dese la documente cu valente spirituale, ci mai mult o prezentare simpla (nu „mediocra“, asa cum s-au grabit sa precizeze unii „specialisti“) si directa a conflictului dintre pagânism si crestinism, dintre filosofia pagâna si întelepciunea crestina. Consideram ca Sfântul Constantin cel Mare este autorul acestei opere, dar nu putem afirma cu certitudine când a fost aceasta rostita si daca a fost rostita sau a devenit un fel de document oficial care a fost trimis principalilor reprezentanti imperiali si episcopilor din provincii. Cert este ca datarea ei este pusa în general în jurul anului 324, desi unii cercetatori merg ceva mai înapoi în timp, considerând ca ar fi putut fi realizata în jurul anului 313. Aceste aspecte ne intereseaza mai putin, deoarece nu ne propunem o analiza istorico-filologica a documentului în cauza. Ne preocupa în special sa aflam valentele sale teologice si sa observam învataturile de viata care se desprind din acesta, mai ales ca ne aflam în fata unei opere scrise de un catehumen, care simtea chemarea sa la credinta crestina si care îsi expune transformarea interioara într-un mod cu totul unic. Acesta constituie, din punctul nostru de vedere, principalul tel catre care trebuie sa ne îndreptam.Cererea inspiratiei divineDe vreme ce discursul pare a fi fost scris sau rostit în jurul anului 324, marturisirea directa a credintei în crestinism pare a fi una debordanta, aproape uimitoare. Ştim ca Sfântul Constantin credea în Hristos de ani buni (fie si daca luam ca data-cheie cea mai târzie optiune posibila, respectiv anul 313), dar modalitatea sa fatisa de condamnare a pagânismului si a jertfelor idolatre, precum si pledoaria în favoarea acceptarii credintei crestine sunt atât de convingatoare si directe, încât nu exista nici un fel de argument în favoarea unei eventuale abordari „politice“ a starii de fapt. Desi este constient ca membrii Bisericii sunt înca inferiori numeric fata de populatia pagâna, Sfântul Constantin nu se lasa atras în mrejele unei abordari tactice, diplomatice. Din contra, el se declara fatis un om care considera crestinismul ca fiind superior oricarei forme de închinare religioasa, indiferent de numarul de adepti ai acesteia. În debutul discursului sau, Sfântul Constantin cel Mare se roaga astfel: „Sa se pogoare asupra noastra, prin cuvintele mele, Suflarea cea minunata a Tatalui si fericita lucrare a Fiului, spre a face sa fie rostit de mine si înteles de voi ce va socoti El Însusi cu cale! Fiindca oricine se îndeletniceste cu retorica sau cu oricare alta stiinta si îsi închipuie ca-si poate duce menirea la bun sfârsit fara ajutorul lui Dumnezeu, sa stie ca trudeste zadarnic: iar cei carora Dumnezeu le-a daruit Suflarea Sa sa nu sovaie si sa nu zaboveasca“ (Sfântul Constantin cel Mare, „Cuvântarea catre Adunarea Sfintilor“, în col. PSB, vol. XIV, trad. Radu Alexandrescu, EIBMBOR, Bucuresti, 1991, p. 255). Iata o invocare a Duhului Sfânt si a harului necreat de a se pogorî asupra unui om care, desi înca nebotezat si simplu catehumen, dorea cu tarie sa marturiseasca de ce acceptase credinta crestina, în ce constau elementele principale ale acesteia si sa o apere de atacurile inutile ale pagânismului. Marturisirea unui singur DumnezeuPrimul aspect pe care îl aduce în discutie Sfântul Constantin cel Mare se refera în mod direct la monoteism. Iata ce afirma: „Ce ne arata nou ratiunea? Ea ne arata ca toate lucrurile au un singur stapânitor, precum si ca numai stapânirii Sale I se pot ele supune, toate: atât cele ceresti, cât si cele pamântesti, atât corpurile simple, cât si cele însufletite“ (ibid., p. 255). Prin aceasta afirmatie, Sfântul Constantin cel Mare intra într-o argumentatie solida împotriva politeismului pagân, criticând cu ardoare o serie de credinte populare naive, care fie afirmau existenta mai multor dumnezei, nascuti în timp (deci fara atributul vesniciei), fie recunosteau conflictul între diversele fiinte „ceresti“ etc. Dupa ce încheie o prima tirada la adresa pagânismului limitat, Sfântul Constantin încheie cu o ironie seaca: „Dar de ce sa-mi întinez eu gura tot graind despre asemenea spurcate lucruri, când intentia mea este sa înalt lauda adevaratului Dumnezeu? De aceea, hai sa-mi clatesc cerul gurii de amarul lor cu o sorbitura din apa sfinteniei, care râureaza din nesecatul izvor al dovezilor de putere date de Dumnezeul caruia ne închinam noi, mai ales ca socot de datoria mea sa-L binecuvântez pe Hristos prin pilda vietii mele si prin recunostinta ce I-o datoram în schimbul nenumaratelor si marilor Sale faceri de bine“ (ibid., p. 257). Marturisirea credintei în Hristos este dublata de o osândire directa a pagânismului, comparat aici cu un fel de cuvânt amar, care spurca gura celui care vorbeste despre el.Meditatia la cele sfinteDaca ne vom apleca asupra scrierilor Parintilor pustiei, vom observa ca unul dintre exercitiile ascetice cele mai uzitate consta în meditarea la cuvintele Scripturii sau la lucrarea lui Dumnezeu din natura. Sfântul Constantin cel Mare subliniaza cu tarie acest mod de a ne fixa mintea în rugaciune si slavire a Celui preaînalt. „Desi dovezile acestei stari de lucruri ne stau aproape întotdeauna cât se poate de limpede sub priviri, ele ne apar înca si mai puternic în lumina ori de câte ori, adunându-ne în noi însine (si, ca sa spun asa, încordându-ne puterile mintii), staruim în meditatie asupra cauzei lor. De aceea si spun eu ca se cuvine sa ducem o viata cumpatata si linistita, sa nu ne înaltam în cuget mai presus decât îi este dat firii noastre si sa fim încredintati ca Dumnezeu, Caruia nu-i scapa nimic din tot ce se întâmpla, Se afla întotdeauna alaturi de noi“ (ibid., p. 259). În esenta, aceasta întoarcere catre propriul nostru sine, însotita de o meditare asupra cauzei si scopului tuturor lucrurilor, a fost considerata întotdeauna în crestinism drept calea contemplatiei naturii si a lucrarii savârsite de Dumnezeu în aceasta. În materialul urmator vom continua analiza acestui discurs frumos, nascut din rodnicia bogata a inimii Sfântului Constantin cel Mare. (Articol semnat de Adrian Agachi si publicat în “Ziarul Lumina” din data de 14 noiembrie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 817

Id: 35526

Data: Nov 14, 2013

Imagine: