Revista Pentru Viață, editată de Studenți pentru viață și Romania pentru viață, include, in ediția din acest an, un interviu cu Gabriel, soțul Alexandrei Ivanov, plecată la Domnul cu șase luni in urmă, in imprejurări dramatice. Ediția din acest an a Marșului pentru viață a fost dedicată memoriei ei.

Alexandra Ivonov s-a mutat la cele veșnice la varsta de 25 de ani, după o sarcină oprită din evoluție care nu a fost tratată la timp de medicii Maternității din Botoșani. I-a lăsat in urmă pe soț, Gabriel, și alți trei copii. Alexandra se număra printre organizatorii Marșului pentru viață din localitatea ei și ajuta tinerele in criză de sarcină de cand era in liceu.

Cand uităm să fim oameni, viața nu mai are prioritate: Interviu cu Gabriel Ivanov

Ați fost căsătoriți șapte ani; vă rugăm să ne vorbiți, la inceput, despre modul ei de a fi.

Pe Alexandra am cunoscut-o in cadrul unei activități ATOR (Asociația Tinerilor Ortodocși Romani) – filiala Botoșani.

Ceea ce mi-a atras atenția in mod deosebit asupra ei a fost faptul că avea o bucurie pe chip pe care nu o pot descrie in cuvinte, dar in mod cert nu acea bucurie pe care o știm cu toții.

Nu era ceva de moment, sau o entuziasmare, ci parcă se bucura cu toată ființa de acele momente.

Apoi, pe parcursul timpului, am constatat că acea stare de bucurie și de blandețe, dar totodată și de implicare totală in activitățile ATOR-ului, era de fapt o stare naturală a ei, ceea ce m-a uimit, deoarece greu intalnești o persoană care in majoritatea timpului să aibă un tonus mereu bun, o stare bună, indiferent cată muncă implica o anumită activitate.

Un exemplu ar fi faptul că, printre activitățile pe care le desfășuram impreună cu mai mulți tineri din cadrul ATOR-ului (cu care am ținut legătura pană in ziua de azi, cu unii devenind rude, botezandu-ne copiii), Alexandra s-a gandit că o activitate frumoasă ar fi să mergem cu sendvișuri și cu ceai la oamenii străzii, lucru destul de anevoios ținand cont că nu aveam nici fonduri, nici mașină (doar ocazional, cand se oferea cineva).

Pentru o lungă perioadă de timp, ne-am ocupat de acest lucru, ceea ce implica o adevărată desfășurare de forțe, unii mergeau și strangeau bani de la tinerii care se ofereau să doneze pentru proiect, alții cumpărau paine și ce mai era necesar, alții le pregăteau, iar apoi mergeam pe jos prin toate zonele. Dar pe toate aceste lucruri le făcea cu bucurie și cu drag.

Ce a insemnat pentru ea implicarea pro- viață? Vă rugăm să povestiți și unele cazuri concrete, dar și atitudinea ei in acest domeniu.

Ca și la celelalte activități, așa și in cazul departamentului Pro Vita, coordonat de doamna preoteasă Anamaria Macuc și de părintele Marian Macuc, care ne-au devenit mai apoi nași de cununie: cand era ceva de făcut, era mereu prezentă, uneori ducand flori, impreună cu alte fete, mamelor din Maternitate (la 8 Martie sau de Buna Vestire), ori la impărțit pliante cu materiale informative despre sarcină și despre cum pot fi ajutate femeile aflate in criză de sarcină, sau cand era nevoie de dus alimente unor mame care aveau nevoie de sprijinul Pro Vita.

Mergand odată Alexandra la un centru maternal, a intalnit acolo o fată care era de varstă apropiată cu ea, care avea un băiețel nou-născut. A fost așa de impresionată de acea fată, care a preferat să stea in centrul maternal decat să renunțe la copil, incat s-a oferit să ii boteze ea copilul.

Iar apoi Alexandra a făcut impreună cu părinții ei toate demersurile necesare ca acea fată să vină impreună cu copilul ei in casa părinților unde locuia și ea.

A continuat să stea cu Alexandra și părinții ei pană ce a terminat liceul și s-a angajat, iar apoi s-a căsătorit.

Cum vedea familia? Cum ați incercat, in acești ani in care ați fost impreună, să construiți familia dumneavoastră?

Sursa bucuriei ei a fost credința in Dumnezeu și, implicit, apropierea de Biserică. Pe aceste valori am construit noi familia noastră. Prin faptul că vedea familia ca fiind cel mai inalt ideal, nu avea o menire mai mare decat de a fi mamă. Nu se plangea niciodată in legătură cu copiii, ci gestiona totul, deoarece asta era ceea ce iși dorea, pentru noi copiii fiind o altă sursă de bucurie.

De multe ori, fete apropiate ei sau prietene, văzand naturalețea și simplitatea cu care făcea totul, ii spuneau: „Cand te văd pe tine cum ești cu copiii, parcă imi dai și mie curaj!”

Ce credeți că le spune ea, de la Dumnezeu, unde se află, copiilor care au rămas aici, fără sprijinul ei concret?

Cred cu siguranță că le-ar zice să aibă credință și nădejde in Dumnezeu și să se bucure!

Cei care au cunoscut-o pot confirma că era in permanență un om al bucuriei, o fire veselă și realistă in aceeași măsură.

Ce dorințe ar fi avut pentru viitor?

Visul nostru era să facem o casă pe terenul pe care il aveam și pe care incepusem să facem cate ceva și să ne bucurăm de viață impreună cu copiii. Alte visuri de viitor nu aveam niciunul dintre noi.

Ce credeți că putem face fiecare dintre noi și intreaga societate pentru a exista mai mult sprijin pentru femeile insărcinate?

Mai mult decat a fi Oameni, nu putem face! Cand nu uităm să fim oameni, atunci cu siguranță facem ce trebuie și cand trebuie. Cand uităm să fim oameni, viața nu mai are prioritate! Iar femeile insărcinate nu sunt altceva decat femei purtătoare de viață!

Foto credit: Facebook / Ivanov Gabriel

Urmărește-ne pe Telegram:�t.me/basilicanews

Sursa: Basilica.ro

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 141

Id: 80720

Data: Apr 6, 2024

Imagine: