Vehementa contestarii parteneriatului dintre cultele religioase si statul roman in ceea ce priveste furnizarea de servicii de asistenta sociala suscita mari semne de intrebare: ne asezam oare pe un drum care blocheaza constructia democratiei? Este legitima implicarea Bisericilor in ajutorarea celor in nevoi cu aportul Statului?Argumentele contestarii sunt faptul ca legea este inutila, ca este in contradictie cu principiul competitiei libere, instituind un cvasimonopol secundar al unitatilor de cult asupra furnizarii de servicii de asistenta sociala, ceea ce ar sugera discriminare. Se contesta de asemenea faptul ca prin asistarea persoanelor vulnerabile de catre culte religioase se creeaza premisele incalcarii unora dintre libertatile constitutionale si ca legea exclude principiul separarii dintre cultele religioase si stat etc. Fie ca le luam pe rand, fie pe toate impreuna, argumentele contestatarilor se bazeaza pe acelasi nucleu dur, anume ca Biserica trebuie sa ramana inchisa in biserici, iar accesul in spatiul public ii este interzis pentru ca nu joaca dupa regulile rationalitatii economice. Prin urmare, alternativele romanesti sunt doar doua: fie statul pastreaza monopolul in domeniul asistentei sociale pentru sine, fie creeaza o piata libera a competitiei, in care prezenta guvernamentala sa fie cat mai discreta. Insa statul roman nu poate pastra monopolul pe servicii sociale, pentru ca - nu-i asa!? - experienta comunista ne-a aratat ca este un prost gestionar, motiv pentru care mediul privat trebuie sa cucereasca terenul lasat liber. O a treia varianta iese la orizont pe filiera asa-zis europeana (desi in Europa modele de parteneriat intre Stat si Biserica sunt extrem de diverse): dezvoltarea de ONG-uri pe langa unitatile de cult, astfel incat acestea sa aiba identitate intr-o tesatura juridico-politica ce nu are cum sa surprinda misterul euharistic al Bisericii. ONG-izarea BisericilorIn arhitectura democratiei de tip liberal, care presupune separatia Bisericii de Stat, religia este exclusa din structura statului, dar i se permite sa se dezvolte in sfera publica exterioara definita ca societate civila. Cultele religioase fac parte din societatea civila, care este definita ca un spatiu public, fara sa fie si politic, in sensul implicarii statului. Societatea civila este un loc al libertatii personale si corporate, in timp ce statul este singurul care poate aplica legitim coercitia. Acest monopol al coercitiei statale s-a dezvoltat inca din Evul Mediu pentru a elibera individul de sub comunitatile care il tineau captiv (vechile bresle mestesugaresti sub aspect economic si ocupational, Bisericile sub aspect moral, familiile sub forma traditiilor etc.). In multe faze ale statalitatii moderne acest lucru nu s-a reusit, tocmai pentru ca eliberarea individului nu se poate face nici prin impingerea acestuia pe o piata economica individuala libera cu indemnul 'imbogateste-te!' (liberalism), nici prin deposedarea de proprietatea privata (comunism). Desi doar statul are forta coercitiei, atat Bisericile, cat si comunitatile locale, ONG-urile, scolile, universitatile, partidele politice sau sindicatele sunt chemate sa participe la binele comun al societatii in virtutea calitatii lor de structuri sociale. Prin urmare, tot ceea ce poarta amprenta asociativitatii intr-o societate este menit sa creeze poduri intre individ si stat. Insa, asa cum stau lucrurile astazi, toate marile corporatii ale societatii tind sa devina simple asociatii semiprivate dominate de rationalitatea economica: cultura este supusa pietei pentru ca filmele cele mai 'bune' sunt cele care au cele mai mari incasari, sistemul educational se indreapta spre privatizare din moment ce universitatile ofera doar cursuri cerute 'pe piata muncii', partidele politice isi construiesc doctrinele pe cerintele marilor companii internationale, iar media prezinta ceea ce cumpara publicul. Spatii din interiorul statului, societatii civile si ale afacerilor sunt atat de prietenoase intre ele pentru ca au fost cucerite de aceeasi rationalitate. Cea economica. Toate se intalnesc in logica acumularii. Prin urmare, ceea ce exclude acumularea si eficienta economica este privit ca negativ si nu are relevanta publica. Insa rationalitatea euharistica nu se afla la intersectia dintre stat, piata si societate civila, drept urmare, Bisericile sunt privite doar ca niste asociatii semiprivate, asemenea ONG-urilor. Astazi, pentru a face parte din public, inseamna sa lasi Biserica in urma.Public – privatLa aproape 30 de ani de la lansarea formulei in spatiul anglo-saxon, Parlamentul roman a produs abia anul trecut o lege a parteneriatului public-privat. Pentru ca statul este fie prea sarac, fie incapabil si nu se poate ocupa de toate nevoile societatii (autostrazi, servicii sociale, scoli, spitale etc.), isi autodesfiinteaza monopolul pe anumite sectoare pe care le ofera mediului privat in conditii contractuale stricte. Logica acestui parteneriat ar fi aceea ca ambele parti castiga (statul intrucat ofera societatii serviciul respectiv, iar mediul privat pentru ca dezvolta pentru sine o afacere garantat profitabila prin conditiile contractuale). Privita insa din alt unghi si pe termen lung, aceasta cooperare nu face decat sa supuna intregi sectoare ale societatii logicii pietei, care decide cat valoreaza nevoile oamenilor. Cu alte cuvinte, oricat de strict si de bine intentionat ar fi statul, pe termen lung se instaureaza aceeasi logica a acumularii, care defineste orice companie privata. Biserica ca spatiu publicDin perspectiva teologica, parteneriatul Statului cu Biserica in privinta asistentei sociale nu poate fi cuprins in termenii paradigmei de mai sus. Insasi distinctia public-privat cu care opereaza legislatiile moderne nu reuseste sa surprinda profunzimea realitatii Corpului Tainic al lui Hristos, care este Biserica. Propunandu-si extinderea filantropiei, Biserica (ekklesia - adunarea celor cu aceeasi identitate) nu face decat sa isi extinda realitatea euharistica prezenta in Sfanta Liturghie (laos ergon - lucrarea poporului, serviciu public). Prin urmare, ceea ce face fiecare crestin cu sine, cu proprietatea sa sau cu banii sai este simultan si public, si privat. Asa cum preotul primeste darul de a oferi harul lui Dumnezeu nu pentru sine, ci pentru a-i aduce pe ceilalti in Imparatia cerurilor, tot astfel, detinatorul de proprietate detine bunurile materiale pentru a-i introduce si pe ceilalti in viata comuna materiala, iar conducatorul conduce pentru a le oferi celorlalti, a-i face partasi la viata societatii. Sensul proprietatii in crestinism ne arata deci ca Biserica insasi este o societate complexa, si nu doar masinaria administrativa care se ocupa de salvarea sufletelor. Cu alte cuvinte, chiar intr-o democratie de tip liberal este legitim ca Biserica sa-i explice Statului ce trebuie sa faca cu avutia materiala publica si chiar sa se ofere sa suplineasca slabiciunile acestuia fie si din statutul de parte a societatii civile. Ethosul filantropicBiserica este prima si poate deocamdata singura care are puterea teoretica si practica sa puna in dificultate hegemonia capitalului si sa creeze o alternativa sociala viabila, deposedand de rationalitatea economica asistenta sociala si introducand-o intr-un regim de personalizare de care avem nevoie cu totii, deopotriva credinciosi sau nu. Nici un ONG cu experienta nu poate suplini ethosul filantropic milenar al Bisericii si extensia sociala a Sfintei Liturghii. Contestarea acestei legi trimite un mesaj care scapa bunului-simt: ei nu vor sa vada institutional pe preotul care viziteaza un bolnav si-i ofera o punga de medicamente, adica o traditie filantropica cu valoare eclesiologica veche de 2.000 de ani, doar de dragul ethosului pietei neocapitaliste care inca ne tine captivi in actuala criza economica. Prin promovarea legii, Statul roman nu face decat sa recunoasca ca izvorul filantropiei este in Biserica. Ar fi de asemenea un prim pas nu doar pentru reafirmarea Bisericii ca spatiu social al filantropiei genuine, ci si spre revalorificarea autentica a culturii noncomerciale, a universitatii ca spatiu al producerii cunoasterii, al mass-mediei ca spatiu al informarii, si nu al denuntului sau barfei mondene. (Articol publicat in Ziarul Lumina din data de 4 aprilie 2011)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 840

Id: 12784

Data: Apr 4, 2011

Imagine: