În cele ce urmeaza va prezentam continuarea textului din Triod care prezinta viata Sfintei Maria Egipteanca scrisa de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului:Și, în timp ce batrânul lacrima fara înce­tare, femeia a început istorisirea vieții ei graind așa:„Eu, frate, sunt de loc din Egipt. Pe când eram de doispre­zece ani și traiau parinții mei, am le­pa­dat dragostea fața de ei și m-am dus în Ale­xan­dria. Mi-e rușine sa ma gândesc cum, de la început, mi-am stri­cat fecioria și cât de neîn­frâ­nata și nesați­oasa îmi era patima împreunarii. Dar este mai cinstit ca sa ți-o spun acum. Aceasta ți-o voi istorisi pe scurt, ca sa cunoști fi­rea mea patimașa și dorul meu dupa pla­ceri. Timp de mai bine de șaptesprezece ani, iarta-ma, i-am pe­trecut în dragoste publica, supusa fiind destra­balarii. Și pe adevar ma jur, nu pentru plata, caci n-am luat nimic de la cei care de multe ori vo­iau sa-mi plateasca. Acest chip, de a-mi satisface do­rința în dar, l-am nascocit pentru ca face sa atrag luarea-aminte a cât mai mulți asupra mea. Iarași, sa nu crezi cumva ca nu luam bani pentru ca eram bogata. Nu, caci traiam ca o cerșe­toare și adeseori torceam câlți. Aveam însa o pofta nesa­țioasa și-o dorința neînfrânta de a ma tavali în noroi. Acesta socoteam ca este scopul vieții, de a batjocori neîn­cetat trupul.Ducând deci o astfel de viața, vad într-o vara popor mult de barbați din Libia și din Egipt aler­gând spre mare. Am întrebat pe unul care se afla atunci întâmplator lân­ga mine: „Unde se zoresc, oare, barbații aceștia care alearga?“.Acela mi-a raspuns: „Se duc cu toții la Ieru­salim, de sarbatoarea Înalțarii cinsti­tei Cruci, care se praznuiește peste puține zile“.„Oare, nu ma vor lua și pe mine, i-am spus aceluia, daca voi vrea sa-i urmez?“„Daca ai bani de drum și de hrana, nu te îm­pie­­dica nimeni“. Într-adevar, frate, i-am spus, n-am bani nici de drum și nici de hrana. Dar ma duc și eu și ma urc în una din corabiile pe care le-au tocmit și ma vor hrani, chiar daca nu vor. Trup am și-l voi da în locul banilor de drum.Pentru aceasta am voit sa plec, sa-ți cer ier­tare Parintele meu, pentru ca sa am mai mulți îndragostiți la cheremul patimii mele. ți-am spus, Parinte Zosima, sa nu ma silești sa-ți spun ne­ru­șinarea mea. Ma cutremur. Știe Domnul ca te pân­ga­resc și pe tine și vazduhul cu vorbele mele“.Zosima, udând pamântul cu lacrimi, i-a raspuns:„Spune, pentru Domnul, maica mea! Spune! Sa nu întrerupi firul unei aseme­nea povestiri folositoare“.Iar ea, reluând istorisirea, a adaugat a­cestea:„Așadar, acel tânar a plecat râzând când a auzit nerușinarea cuvintelor mele. Eu însa, arun­când furca pe care o purtam, caci se întâmpla s-o port din când în când, am alergat la mare, acolo unde vedeam ca se zoresc oamenii. Și, vazând pe câțiva tineri, cam zece la numar sau chiar mai mulți, ce stateau pe țarm (banuiesc ca așteptau pe alți tovarași de calatorie, caci cei care veni­sera înainte se urcasera în corabii) cu trupurile și miș­carile pline de viața și de putere și, pa­rân­du-mi-se îndes­tulatori pentru scopul ce urma­ream, am sarit cu nerușinare, dupa cum îmi era obi­ceiul, în mijlocul lor. Luați-ma și pe mi­ne, le-am spus, unde plecați și nu va voi fi nefolosi­toare. Dupa ce am spus și alte cuvinte mai neru­șinate, i-am pornit pe toți pe râs. Dar când au vazut staruința mea în nerușinare, m-au luat și m-au dus în co­rabia pe care o aveau tocmita, caci în­tre timp au venit și aceia din pricina ca­rora stateau pe țarm. Din aceasta clipa am început calatoria pe mare.Iar cele ce-au urmat dupa aceasta, cum ți le voi istorisi, omule? Ce fel de limba le va rosti sau ce auz va primi faptele sa­vârșite în corabie, în timpul calatoriei? Cum îți voi povesti faptele pe care i-am silit sa le faca nenorociții împotriva voin­ței lor? Nu exista chip de destrabalare, din cele ce se pot spune și din cele ce nu se pot spune, pentru care sa nu fi fost în­vațatoare acelor nefericiți. Eu, parintele meu, ma minu­nez cum de n-a înghițit ma­rea destrabalarile mele. Cum de nu și-a deschis pamântul gura și nu m-a cufundat de vie în iad, pe mine care am prins în lanțuri atâtea suflete. Banuiesc însa ca Dum­ne­zeu cauta pocaința mea, caci nu vrea moartea pa­ca­tosului; El este înde­lung-rabdator și așteapta întoarcerea.Cu astfel de sârguința am ajuns în Ieru­salim. Iar în zilele petrecute în oraș, înainte de sarba­toare, am facut fapte la fel cu celelalte, dar mai vârtos, și mai rele, caci n-am fost îndestulata cu tinerii pe care i-am avut pe mare și mi-au slujit pe cale, ci m-am folosit și de mulți alții, locuitori din Ierusalim și straini, strigându-i pen­tru același scop.Când a sosit sfânta sarbatoare a Înalța­rii Crucii, eu umblam ca și mai înainte de colo-colo, ca sa pescuiesc sufletele tine­rilor. Foarte de dimineața însa am vazut pe toți ca alearga la biserica. Am plecat și eu, alergând împreuna cu cei care se grabeau, și am ajuns odata cu ei în prid­vorul bisericii. Când a venit timpul dum­nezeieștii Înal­țari, ma împingeam în mul­țime, silindu-ma sa intru împreuna cu po­porul. Și m-am apropiat eu, ticaloasa, cu multa truda și naduf de ușa prin care se putea intra în biserica, unde se arata lem­nul de viața facator. Când însa am pașit pragul ușii, toți ceilalți au intrat neîmpie­dicați; pe mine însa m-a oprit o putere dumnezeiasca, neînga­duindu-mi sa intru. Iarași m-am împins; dar am fost respinsa și m-am vazut, din nou, stând sin­gura în pridvor. Socotind ca din pricina slabiciu­nii fe­meiești s-a întâmplat aceasta, m-am amestecat, iarași, cu alții și ma sileam pe cât puteam, fa­cându-mi loc cu coatele, și ma împingeam. Dar m-am ostenit în zadar. Când nemernicul meu picior a calcat din nou pe prag, biserica a primit pe ceilalți fara sa împiedice pe cineva, numai pe mine, nefericita, nu ma primea, ci o putere mare m-a împiedi­cat, întocmai ca o mul­țime orân­duita de ostași, careia i s-a po­runcit sa-mi închida in­trarea. Și am ramas, iarași, în pridvor.Dupa ce am facut și am patimit aceasta de trei și de patru ori, am obosit și nu mai aveam putere nici sa ma împing, nici sa ma îndes, caci trupul meu ostenise foarte tare din pricina înghe­suielii. M-am întors deci am plecat și am stat în colțul curții bisericii. Abia atunci mi-a venit în minte pricina care m-a împiedicat sa vad lem­nul de viața facator. Cuvânt mântuitor a atins ochii inimii mele, aratându-mi ca no­roiul faptelor mele a fost acela care mi-a închis intrarea.Am început sa plâng, sa ma tângui și sa-mi bat pieptul, scoțând suspine din adân­cul inimii mele. Pe când plângeam, vad deasupra locului în care stateam ca se afla icoana Preasfintei Nas­catoare de Dumne­zeu și am zis, uitându-ma catre ea cu sta­tornicie:«Fecioara Stapâna, care ai nascut dupa trup pe Dumnezeu Cuvântul. Știu, știu ca nu este cuvi­incios și binecuvântat ca eu, atât de necurata, atât de spurcata, sa vad icoana ta, a pururea Fe­cioarei, a celei cu­rate, care ai trupul și sufletul curat și ne­întinat. Este drept sa fiu urâta eu, pierduta, de tine, care ești curațenia, și sa te dez­guști de mine. Dar de vreme ce, dupa cum am auzit, Dumnezeu pe Care L-ai nascut, pentru aceasta S-a facut om ca sa cheme pe pacatoși la pocaința, ajuta-mi mie sin­gura care n-am pe cineva într-ajutor. Po­runcește sa mi se îngaduie sa intru în bi­serica. Sa nu ma lipsești sa vad lemnul pe care S-a rastignit Dumnezeul cel nascut din tine, Care Și-a dat propriul Sau Sânge preț de rascumparare pentru mine. Porun­cește, Stapâna, sa-mi fie deschisa și mie ușa dumne­zeieștii închinari a Crucii. Dum­nezeului nascut din tine te dau che­zașui­toare, ca niciodata nu voi mai pângari acest trup prin vreo împreunare ru­șinoa­sa, iar dupa ce voi vedea lemnul Crucii Fi­ului tau ma voi lepada numaidecât de lume și de toate cele din lume și îndata plec acolo unde tu, ca o chezașuitoare a mântuirii mele, ma vei po­vațui și ma vei îndruma».Dupa ce am spus acestea, am capatat, prin ardoarea credinței, un fel de încredințare și, având deplina nadejde în miloste­nia Nasca­toarei de Dumnezeu, m-am miș­cat din locul unde am stat și mi-am facut rugaciunea. Am venit, iarași, și m-am ames­tecat cu cei care intrau. Nu mai era ni­meni care sa ma dea îndarat, nimeni care sa ma împiedice sa ma apro­pii de ușa prin care am intrat în biserica. Frica m-a cu­prins și mirare; eram cu totul zdruncinata și tremuram. Când am ajuns la ușa ce pâna atunci era sigilata pentru mine, toata puterea care la început m-a împiedicat îmi înlesnea acum dinainte intrarea. Astfel, am in­trat fara osteneala și am ajuns îna­untrul celor sfinte. Am fost învrednicita cu vederea faca­toarei de viața Cruci, am vazut Tainele lui Dum­nezeu și eram gata sa primesc pocaința. Dupa ce eu, nenoro­cita, m-am aruncat la pamânt și m-am în­chinat acelui loc sfânt, am alergat ieșind, zo­rindu-ma spre che­zașuitoarea mea.Când am ajuns în acel loc în care a fost sub­scris zapisul fagaduinței, mi-am plecat genunchii înaintea pururea Fecioarei și Nascatoarei de Dum­­nezeu și am spus aceste cuvinte:«Tu, Stapâna preabuna, ți-ai aratat fața de mine iubirea ta de oameni. Nu te-ai dezgustat de rugaciunile unei nevrednice. Am vazut slava pe care nu este drept s-o vedem noi, cei pierduți. Slava lui Dumne­zeu care primește prin tine po­caința paca­toșilor! Dar ce voi gândi mai mult, sau ce voi rosti eu, pacatoasa? Este timpul, Sta­pâna, sa fie îndeplinita fagaduința pe care am facut-o. Îndru­meaza-ma, acum, unde poruncești. Fii, acum, învațatoarea mântui­rii mele, pova­țuindu-ma pe calea care duce la pocaința».Și, zicând acestea, am auzit din departare strigând: «Daca vei trece Iordanul, buna odihna vei gasi». Ascultând aceasta voce, și fiind încre­dințata ca aceasta pentru mine s-a întâmplat, am strigat cu lacrimi și am zis Nascatoarei de Dum­nezeu: «Stapâna, Stapâna, nu ma parasi».Dupa ce am strigat acestea, am ieșit din curtea bisericii.Când am ieșit, un om m-a vazut și mi-a dat trei monede, zicându-mi: „Primește-le pe acestea, maica». Le-am luat, am cum­parat cu ele trei pâini și le-am socotit drept pâini ale binecuvântarii. Și am întrebat pe negustorul care mi-a vândut pâi­nile: «Care este, omule, calea care duce la Iordan?». Aflând poarta orașului care duce spre parțile acelea, am ieșit alergând și mergeam lacrimând. Din întrebare în întrebare am ajuns. Dupa ce am mers toata ziua, caci era pe la ceasurile noua dimineața, dupa cât banuiesc, când am vazut Crucea, am ajuns pe la apusul soarelui la bi­serica Sfân­tului Ioan Botezatorul care se afla ala­turi de Iordan. Închinându-ma mai întâi în bi­serica, m-am coborât îndata la Iordan și mi-am spalat fața și mâinile cu apa aceea sfânta. Dupa aceea, m-am împartașit în bi­serica Înaintemer­gatorului cu preacura­tele și de viața facatoarele Taine. Am mân­cat jumatate dintr-o pâine, am baut apa din Iordan și m-am culcat noaptea pe pamânt. A doua zi de dimineața am trecut pe ma­lul celalalt cu o mica barca pe care am gasit-o acolo. Și iarași m-am rugat de îndru­matoarea mea sa ma calauzeasca acolo unde îi este cu buna placere.Așa am ajuns în acest pustiu. De a­tunci pâna astazi m-am departat fugind. Salașluiesc în aceasta pustie, așteptând pe Dumnezeul meu, Care mân­­tuiește de dez­nadejde și de vifor pe cei care se întorc la El“.„Câți ani sunt, maica mea, i-a spus Zo­sima, de când salașluiești în acest pus­tiu?“.„Dupa cât banuiesc, a raspuns femeia, sunt patruzeci și șapte de ani de când am ieșit din orașul sfânt“.„Și ce ai gasit sau ce ai avut ca hrana, maica mea?“.„Am trecut Iordanul ducând cu mine do­ua pâini și jumatate. Acestea, încetul cu încetul, uscându-se s-au împie­trit și în câtava vreme, mâncându-le, le-am terminat“.„Și, astfel, ai petrecut cu ușurința scur­gerea atâtor ani, fara sa te tulbure marea schimbare ce s-a savârșit cu tine?“.„M-ai întrebat acum, Parinte Zosima, i-a ras­puns femeia, un lucru de care ma cu­tremur sa și vorbesc. Caci daca îmi voi aminti atât de multe primejdii pe care le-am suferit și de gândurile care cumplit m-au tulburat, ma tem ca nu cumva sa fiu iarași cuprinsa de ele“.„Sa nu lași nimic, maica mea, a grait Zosima, din ceea ce ai sa-mi vestești. Caci te-am întrebat de acestea pentru ca sa mi le arați pe toate, fara sa lași ceva de o parte“.„Crede-ma, parinte, i-a zis ea, ca am pe­trecut șaptesprezece ani în acest pustiu, luptându-ma cu poftele mele nebunești ca și cu niște fiare sal­batice. Când încercam sa gust din hrana, doream carnurile și peștii pe care îi are Egiptul. Doream bautura de vin, atât de placuta mie, caci am baut mult vin pe când eram în lume. Aici însa nici apa nu aveam sa gust. Ardeam de se­te în chip groaznic, dar, de nevoie, sufe­ream. Intra însa în sufletul meu și pofta necugetata a cântecelor des­frânate, tulbu­rându-ma chinuitor sa cânt cân­tecele dra­cești pe care le-am învațat. Dar eu îndata la­crimam și-mi loveam pieptul cu mâinile și-mi aduceam aminte de fagaduința ce-am facut-o când am plecat în pustie. Ma du­ceam cu mintea la icoana Nascatoarei de Dum­nezeu, chezașui­toarea mea, și plân­geam în fața ei, cerând sa alunge gândurile mele cele rele care atacau astfel nenoro­citul meu suflet. Dupa ce lacrimam în­dea­­­juns și-mi bateam cu putere pieptul, ve­deam o lumina care stralucea împrejurul meu. Și din aceasta clipa peste potopul de gânduri venea o liniște statornica.Dar cum îți voi spune, parinte, gându­rile care ma mânau iarași la desfrânare? Foc se aprindea înlauntrul nefericitei mele inimi; toata ma ardea și ma ațâța spre pof­ta împreunarii. Îndata ce însa un gând ca acesta ma ataca, ma aruncam la pa­mânt și udam pamântul cu lacrimi, socotind ca a­pare chezașuitoarea mea, ca o aparatoare în fața mea, calcatoarea de lege, și ceream pedeapsa pen­tru calcarea fagaduinței. Nu ma sculam de la pamânt, se și întâmpla sa stau la pamânt zi și noapte, pâna ce nu ma lumina acea dulce lumina și-mi a­lunga gândurile ce ma tulburau. Ochiul gândirii mele deci îl îndreptam totdeauna, fara încetare, spre cheza­șuitoarea mea, rugând-o sa fie într-ajutor aceleia care tre­cea prin atâtea pri­mejdii în nesfârșitul pus­tiului. Și aveam un aju­tor și un aparator spre pocaința. Așa am petrecut vreme de șaptesprezece ani, lup­tându-ma cu mii de primejdii. Dar din acea vreme și pâna as­tazi, ajutatoarea mea a fost lânga mine în toate, calauzindu-ma prin toate“.„N-ai avut nevoie de hrana sau de îm­bra­caminte?“, i-a spus Zosima.„Dupa ce am sfârșit acele pâini, precum ți-am spus mai înainte, m-am hranit timp de șapte­sprezece ani cu verdețuri și cu altele ce se gaseau în pustie. Iar îmbraca­mintea pe care am avut-o când am trecut Iordanul s-a sfâșiat, rupându-se. Am sufe­rit mare chin și din pricina frigului, dar și din pri­cina caldurii. Din cauza arșiței ar­deam, iar din pricina gerului înghețam și tremuram, așa ca de multe ori cadeam la pamânt și ramâneam aproape fara rasufla­re și nemișcata. M-am luptat deci cu multe și felurite nevoi și ispite neno­ro­cite. Din acel timp însa și pâna acum puterea lui Dumnezeu a pazit în multe chipuri pacatosul meu suflet și smeritul meu trup. Caci am do­bân­dit o hrana neîmpuținata, nadejdea mântuirii mele, gândindu-ma numai de la câte rele m-a mân­tuit. Ma hra­nesc și ma acopar cu cuvântul lui Dumne­zeu, care ține toate. Nu numai cu pâine va trai omul, iar cei care au lepadat îmbra­ca­mintea pacatului cu piatra s-au îmbra­cat, daca n-au avut aco­peramânt“.Când a auzit Zosima ca a amintit și citate din Scriptura, din carțile lui Moise, din Iov și din cartea Psalmilor, i-a spus:„Ai citit cartea Psalmilor, maica mea, sau alte carți?“.Când a auzit acestea a zâmbit și a zis batrânului:„Crede-ma, omule, ca n-am vazut de când am trecut Iordanul pe alt om decât astazi chipul tau. Dar nici fiara salbatica sau alta viețuitoare n-am zarit de când am vazut acest pustiu. Iar carte n-am învațat niciodata. Nici n-am auzit pe ci­neva cântând sau citind psalmi. Cuvântul lui Dumnezeu însa, Care este viu și lu­crator, da omului cunoștința.Aici este sfârșitul istorisirii mele. Și fac și acum ceea ce am facut când am început poves­tirea: te jur și acum pe în­truparea Cuvântului lui Dum­nezeu, sa te rogi pentru mine pacatoasa“.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 756

Id: 39407

Data: Apr 2, 2014

Imagine: