Psaltul Ion Minoiu, muzician titrat de conservatorul bucureștean și cel londonez, a redescoperit peste hotare cântarea bisericească a copilăriei. A renunțat la o carieră muzicală prestigioasă și comodă pentru slujirea ca psalt în Biserică. Înainte de aceasta, a făcut cunoscut peste hotare duhul comun pe care folclorul arhaic românesc îl împărtășește cu melosul bizantin.

Basilica.ro: Când a avut loc întâlnirea dumneavoastră cu muzica psaltică?

Ion Minoiu: Eu nu eram chiar străin de psaltichie sau, mai degrabă, de un embrion al psaltichiei, pentru că de copil auzeam pe la bunici un psalt bătrân, acum de mult trecut la Domnul.

În timpul vacanțelor, mergeam cu bunicii la biserică în fosta comună Stavropoleos, actualul oraș Moreni din județul Dâmbovița. Preotul și Dascălul veneau și sus pe deal, în cătunul Pleașa, cântau tropare și întotdeauna se opreau la noi, la o gustare.

De mic, stăteam câteodată și în altar, îmbrăcat într-un soi de veșminte ipodiaconești. Sigur că nu pricepeam nimic din ceea ce se întâmpla în jurul meu. Niciodată, în fragedă tinerețe, n-am înțeles de ce stăteau atât de mult bătrânii la acele slujbe. Dar acel duh și acea expresie au rămas undeva sădite în adânc, chiar dacă eu nu le conștientizam, și acolo au lucrat.

Psalt am ajuns în mod accidental, la Londra. Fiind muzician, citeam cursiv notele pe portativ, dar nu aveam niciun fel de experiență în cântarea bisericească. Mergeam la biserică și atât.

Într-o sâmbătă seara preotul bisericii românești m-a rugat să vin să cânt, pentru că nu avea cine să cânte la Vecernie. Se întâmpla la Biserica Sfântului Gheorghe, găzduită în interiorul bisericii anglicane „St Dunstan in the West”. Aveam acolo un altar al nostru, ba chiar și un iconostas venit de la Mănăstirea Antim prin 1960. Din 1995 și până în 2005 am fost psalt acolo.

Pe atunci, singura mea ,,șansă” la strană erau cântările uniformizate, pe notație dublă. Notația psaltică nu o cunoșteam. Nu învățasem niciodată așa ceva, dar cântam cursiv de pe notația Apuseană. Sigur că nu era ce trebuie, dar era ceva.

Basilica.ro: Care a fost rolul Țărilor Române în păstrarea tradiției muzicale bizantine?

Ion Minoiu: Complex subiect! Haideți să spunem mai întâi că folclorul nostru muzical, al românilor, și cântarea bisericească de sorginte bizantină nu erau tradiții chiar atât de străine una de cealaltă, cel puțin din punct de vedere sintactic. Ba chiar și din punct de vedere modal se poate vorbi de anumite apropieri, bineînțeles datorate și influenței reciproce.

Molipsirea reciprocă a fost un fenomen real, așa cum s-a întâmplat și cu makamurile… Uitați-vă la unele colinde impregnate de melosul bisericesc, sau ascultați unele pricesne bănățene ,,doinite” pe un mod foarte apropiat Glasului al 6-lea bisericesc.

Sintaxa monodică caracterizează cântarea – de grup sau nu – pe o singură voce. Monodia poate fi și susținută de un sunet fundamental prelungit, ceea ce numim noi ison. Întâlnim același tip de sintaxă și în muzica instrumentală, iar instrumentele care o ilustrează cel mai bine ar fi cimpoiul și fluierul gemănat.

Îmi aduc aminte ce susținea un grup de etnomuzicologi americani și finlandezi prin 1993. Spuneau ei că monodia – ce definea și modul de a cânta al țăranului nostru, dar și pe acela al psalților – împreună cu sunetul puternic și acompaniat de ison al cimpoiului reprezentau ,,idealul de sunet” al epocii medievale.

Interesant e că monodia cu ison și icoana bizantină împart același tip de sintaxă, chiar dacă în domenii diferite. Bidimensionale ambele, icoana suprapunând linia-culoarea pe ,,isonul” fondului de aur.

Folclorul nostru tradițional, pe care l-am cercetat și eu până acum aproape 17 ani, era și el cu preponderență un folclor monodic. Până și repertoriul instrumental de joc evolua în aceeași formulă. Puteai să ai o vioară și o cobză, iar cobza avea mai degrabă rolul de a susține un ison ritmic.

Înainte de Frații Petreuș, până și în Maramureș zongora, chitara aceea a lor, nu schimba armonii pe fundal, ci ținea ritmat un singur sunet sau un singur acord, iar eu am înregistrări care dovedesc acest lucru. Până la urmă, vorbim de un ison ritmic, de o expresie ce ținea încă de un ideal de sunet, de un ideal de sintaxă muzicală al epocii medievale, așa cum susțineau acei etnomuzicologi.

Basilica.ro: Cum ați ajuns să studiați folclorul românesc?

Ion Minoiu: Sigur, am studiat folclorul pentru doi ani și la Universitatea Națională de Muzică din București. Însă, pe când studiam dirijatul de orchestră la Londra am reușit, fără să-mi fi propus, să-l uimesc pe Neil Thomson, profesorul meu, cu niște înregistrări de arhivă făcute de Bela Bartok, de Constantin Brăiloiu și de echipele conduse de sociologul Dimitrie Gusti. Erau înregistrări făcute din Maramureș până în Oltenia și Bucovina.

Eram convins că nu va fi impresionat de ele, pentru că el era axat pe repertoriul acesta orchestral: Bruckner, Wagner, Elgar. Dau un telefon să fixăm o lecție și aud pe fundal înregistrările mele. Îl întreb: ,,Cum, asculți așa ceva?” Îmi răspunde: ,,De când mi le-ai dat, nu mă mai pot dezlipi de ele. Trebuie să mergem pe urmele acestor cercetători”.

Neil Thomson este acum finul meu. S-a botezat. Dragostea lui pentru România începuse cu mult înainte. Venea la festivalurile tinerilor dirijori de la Bușteni încă din anii 1991-92. Am observat că mai mulți englezi au această atracție către România.

A fost atât de impresionat de acele înregistrări, încât a obținut finanțare de la Fondul de cercetare al conservatorului londonez pentru a merge pe teren pe urmele cercetătorilor din echipele regale conduse de Gusti.

Am descoperit lucruri foarte interesante. În anumite locuri din România am redescoperit lucruri pe care le culesese și Bartok cu o sută de ani înaintea noastră. În alte locuri repertoriul se modificase sau chiar dispăruse, folclorul fiind un fenomen viu, nu unul imuabil. Am făcut filmări, am vorbit cu oamenii și am înregistrat. Chiar mă gândeam că aceste înregistrări ar putea fi folosite astăzi și pentru studii dialectale.

Prima conferință organizată la Royal College of Music, cu proiecții video din timpul primelor expediții, s-a bucurat de un succes enorm. În al doilea an am primit fonduri din mai multe surse, iar în al treilea am primit eu fonduri, pentru că între timp făcusem conferințe și la British Museum, și la Centrul Cultural Românesc, care se bucuraseră de un succes foarte mare.

Basilica.ro: Cum vă explicați succesul atât de mare al conferințelor?

Ion Minoiu: Cred că destui englezi cultivați simt o oarecare nostalgie pentru trecutul lor cultural mai îndepărtat. Distanțându-se de folclor și de străvechile tradiții bisericești, cultura lor a evoluat pe un anumit traseu, pierzând la un moment dat legătura cu propriile izvoare. Poate au simțit că regăsesc în aceste conferințe ceva ce ei pierduseră deja, ceva comun sufletului tuturor oamenilor?

Unii mi-au spus că folclorul de arhivă le declanșează un fel de ,,nostalgie a Paradisului pierdut”. E o senzație pe care a experimentat-o chiar și Bela Bartok, la primul lui contact cu folclorul necosmetizat din Ardeal.

Cu atât mai mult, cântarea bisericească este dor de Rai care declanșează „dumnezeiescul dor”, Theios eros mai exact, cum spune grecul. Și nu doar dor de Rai, ci și o mică pregustare a lui…

Basilica.ro: Cum vă simțiți după ce ați renunțat la o promițătoare carieră internațională și v-ați stabilit în țară, unde faceți pedagogie, formare, promovare a cântării psaltice?

Ion Minoiu: Am renunțat la viața de muzician, cu multe turnee, cu multe deplasări, cu multe concerte, cu multe lecții și m-am gândit că m-am retras într-una mai liniștită dar, până la urmă am ajuns să fac același lucru, însă pe o cu totul altă frecvență.

Călătoresc din Sfântul Munte până în Elveția și până în multe alte țări. Și acum predau, mărturisesc prin cântare, ori scriu cântări, chiar și în alte limbi – engleză, franceză.

De fapt, eu m-am întors să lucrez în ogorul lui Dumnezeu și în casa Domnului, iar ogorul aceasta este oriunde, nu doar la noi în țară.

Carte de vizită

1994: A absolvit Universitatea Națională de Muzică din București

1995-2008: Membru al Orchestrei Baroce a Uniunii Europene, al Orchestra of the Age of Enlightenment, Hanover Band, Florilegium, English Baroque Soloists, Amsterdam Baroque Orchestra, London Strings, Purcell Quartet; a dirijat Orchestra de Camera Radio la București si diferite orchestre ale Filarmonicilor din România

1997: A absolvit Masteratul în Muzica veche, cercetare aplicată și vioară barocă la Royal College of Music (Londra)

1999: Diploma de Studii Post-Universitare Avansate în Dirijat de Orchestră, Royal College of Music

1999-2008: A predat vioara, viola și teoria muzicii ca membru al Associated Board of the Royal Schools of Music

2004: A absolvit Institute for Orthodox Christian Studies, Universitatea din Cambridge

2001-2003: Expediții etnomuzicologice în România finanțate de Royal College of Music și Fundația Rațiu

2004-prezent: Membru al grupului Nectarie Protopsaltul și dascăl de muzică psaltică, inclusiv la Chiliile românești ale Sf. Gheorghe – Colciu și Sf. Ipatie din Sf. Munte Athos.

Foto credit: Arhiva personală

Urmăriți-ne pe Twitter: @AgentiaBasilica

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 274

Id: 73707

Data: May 28, 2021

Imagine: