Lucrarea doamnei Maria Brâncoveanu a fost discretă, dar la fel de mare precum a soțului ei martir. A fost soție, mamă, filantrop, mironosiță și lider al familiei decapitate prin moartea voievodului. În moarte a rămas la fel de discretă ca și în viață. Nu se cunoaște exact locul în care odihnește. Dar, datorită ei, avem moaștele Sfântului Constantin Brâncoveanu.

În data de 12 iulie 2020, Biserica Ortodoxă Română a comemorat trei secole de la aducerea moaștelor Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu de la Constantinopol la București.

Cu această ocazie, Patriarhul Daniel a scris despre rolul important al Doamnei Maria Brâncoveanu în acest demers: „…cu bărbăție sfântă a îndurat moartea evlaviosului ei soț și a iubiților ei fii, a răbdat temnița și exilul refuzând orice compromis cu ucigașii neamului ei, ca mai apoi, cu un curaj vrednic de toată lauda, cu mari cheltuieli, dar mai ales cu riscul pierderii propriei sale vieți, să aducă în țară scumpele oseminte ale Domnitorului Martir”.

„Doamna Marica rămâne pentru fiecare femeie creștină o pildă de evlavie și nădejde în vremuri de grele încercări, de răbdare în cea mai grea suferință, de mamă care și-a crescut copiii în neclintită credință, de soție iubitoare și devotată, valori transmise și urmașilor ei care au strălucit prin evlavie şi filantropie”, a subliniat Patriarhul.

Familia voievodului Constantin Brâncoveanu și portretul doamnei sale ne dezvăluie secretul supraviețuirii națiunii române: credința, nașterea de prunci, buna educație și asumarea crucii.

O nuntă ca-n povești

Maria (Marica) Brâncoveanu a fost nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, domn al Ţării Româneşti (1669-1672), la a cărui curte viitorul ei soț, Constantin Brâncoveanu deţinea demnitatea de paharnic.

Originar din Brâncoveni, județul Romanați, lângă Olt, Constantin era, pe linie maternă, descendent al Cantacuzinilor, veche familie care a dat un împărat al Constantinopolului. Pe linie paternă, era descendent al Craioveștilor și înrudit cu Basarabii, familia întemeietoare a Țării Românești.

Marica era frumoasă, cuminte și chibzuită, iar Constantin era deștept, educat și bogat. A fost domnitorul cu cele mai întinse moșii din istoria Țării Românești. Un rol important în căsătoria lor este posibil să fi avut și bunica ginerelui, Elina Cantacuzino, căci nunta a avut loc la conacul acesteia de la Filipești.

O căsnicie rodnică în prunci

Până în 1688, când Constantin Brâncoveanu a urcat pe tron, cei doi soți aveau deja patru fiice: Stanca, Maria, Ilinca și Safta. Până la sfârșitul domniei, numărul pruncilor aduși pe lume va fi de 11, toți crescuți și educați exemplar.

Din panegiricele scrise de fiii ajunși la maturitate rezultă atât o aleasă educație, cât și o aleasă simțire. Dedicate sfinților, ele cuprind și rânduri pline de recunoștință adresate părinților după trup, conturând imaginea unei familii armonioase, în care mama oferea dragoste și blândețe, iar tatăl structură și încredere.

Iubirea care a rodit în mod firesc copii în această nobilă familie a făcut din Doamna Maria un model luminos de soție și mamă. Pe lângă aceste îndatoriri, ea a știut să poarte cu simplitate și hotărâre, împreună cu sfântul ei soț, atât slava domniei, cât și crucea temniței și exilului.

Doamna Maria, ctitor de biserici

Doamna Maria și-a sprijinit soțul în ctitorirea de biserici, în tipărirea de cărți pentru ortodocșii din Orientul Apropiat și chiar în gestionarea moșiilor și averilor. A ctitorit Biserica Bolniței de la Mănăstirea Hurezi (1699), Biserica Sf. Nicolae „Dintr-o zi” din București (1703), mănăstirile Surpatele (1706) și Viforâta (1713).

Pe o moșie moștenită de la tatăl ei, postelnicul Neagu, Doamna Maria a rectitorit la București Biserica Sf. Nicolae „Dintr-o zi”, „rădicând acea (biserică) dă lemnu din temelie, dă piatră o au zidit, foarte iscusită și gingașă făcând-o, o au înfrumusețat cât și pă din afară precum să și vede”, după cum scria cronicarul Radu Greceanu.

Aceasta a servit ca loc de rugăciune domnitorilor până la 1830. Printr-un coridor suspendat peste actuala stradă a Academiei, aceștia intrau din casele lor direct în cafasul bisericii situate în spatele reședinței domnești de pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei).

Tot Radu Greceanu scria: „După aceia și în județul Vâlcii, unde să chiamă Surpatele, dân temelie iarași au zidit o mănăstioară cu toată cheltuiala mării sale, foarte frumoasă, făcându-i și curte dă zid înprejur și chilioare si dă toate, precum să si vede, înpodobindu-o și cu odăjdii si alte odoară bisericești scumpe și foarte frumoase și cu bună zestre, moșii, vii și altele, o au întărit”.

Spre sfârșitul domniei, Doamna Maria, văzând starea în care se afla Mănăstirea Viforâta, veche ctitorie a familiei Basarabilor, a renovat-o complet: a pardosit biserica, i-a lărgit ferestrele, a pictat-o și înzestrat-o cu veșminte, a ridicat chilii, a înălțat zidul împrejmuitor și a construit o clopotniță.

Mazilirea soțului

Domnia lui Constantin Brâncoveanu a fost a doua ca lungime din istoria Țării Românești. Timp de un sfert de secol, el a reușit să păstreze cu succes echilibrul precar al Țării Românești, situată la confluența a două mari imperii concurente: Imperiul Austriac și Imperiul Otoman.

Dar o luptă între otomani și ruși și neascultarea unei căpetenii care a dat sprijin rușilor l-au pus pe Sfântul Brâncoveanu într-o poziție vulnerabilă față de otomani. Sultanul găsise, în fine, prilej să-l elimine, cu gândul să îi răpească averile. A făcut-o folosindu-se și de „reclamațiile” venite de la Ștefan Cantacauzino, vărul lui Brâncoveanu, și de la soția acestuia, Păuna.

Deși erau finii de cununie ai domnitorului și ai Doamnei Maria, cei doi nu s-au sfiit să-și trădeze nașii. În Miercurea Mare, a Trădării, a început calvarul Brâncovenilor. Domnul a fost mazilit, iar Ștefan Cantacuzino a fost înscăunat a doua zi. Reacția lui Brâncoveanu la înscăunarea lui a fost să spună  că era bine că se pusese un domn român.

Ultimele cuvinte pe care Brâncoveanu i le-a adresat trădătorului au fost: „Finule Ștefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă însă sunt fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răzbunătoare a judecății divine“. Cuvintele s-au dovedit profetice.

Închisoarea și martiriul

În Vinerea mare, Brâncovenii luau drumul închisorii și robiei la Constantinopol. Fostul domn, cei patru fii – Constantin, Radu, Ștefan și Matei – și sfetnicul Ianache au fost despărțiți de restul familiei și închiși la Edikule, apoi torturați luni în șir pentru a afla unde mai au bani și averi.

Împotriva tuturor uzanțelor, femeile au fost percheziționate și li s-au luat bijuteriile. Cei doi nepoți – Constantin, fiul celui dintâi fecior al domnului, și Maria, fiica lui Ștefan – au fost condamnați la robie în seraiul sultanului, iar restul familiei închisă.

15 august 1714 era ziua de nume a Mariei Brâncoveanu și ziua de naștere a soțului ei, care împlinea 60 de ani. Se aflau în al patruzecilea an de căsătorie. În această zi, Dumnezeu a îngăduit ca soțul și fiii ei, împreună cu sfetnicul lor credincios, Ianache, să se nască în Împărăția Cerurilor.

Au urmat câteva zile în care restul familiei s-a temut de o soartă similară. Dar sentința lor a fost închisoarea pe viață.

Chiar în ziua martiriului Brâncovenilor, Păuna Cantacuzino, noua doamnă a Țării Românești, suferea un șoc la Mănăstirea Dintr-un lemn. În timpul liturghiei de Sfântă Măria Mare, pe poala icoanei Maicii Domnului, a văzut aievea cum li se taie capetele Brâncovenilor și s-a demonizat.

În 2004, lucrările de renovare la această icoană au scos la iveală a doua ei față, pe care era pictată tocmai scena Înfricoșătoarei Judecăți:

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 321

Id: 70923

Data: Aug 5, 2020

Imagine: