În cele ce urmeaza va prezentam continuarea textului din Triod care prezinta viata Sfintei Maria Egipteanca scrisa de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului:Dupa ce a spus acestea și și-a sfârșit aici is­torisirea, s-a pornit sa faca metanii.Batrânul a strigat, iarași, cu lacrimi:„Binecuvântat este Dumnezeu, Care a facut lucruri mari și minunate, slavite și neobișnuite, carora nu este numar. Bine­cuvântat este Dum­nezeu, Care mi-a aratat cât de multe lucruri daruiește celor care se tem de El. Cu adevarat Doamne, n-ai parasit pe cei care Te cauta pe Tine“.Femeia însa, punând mâna pe batrân nu i-a îngaduit deloc sa faca metanie, ci i-a zis:„Te jur pe Mântuitorul Hristos, Dumne­zeul nostru, omule, sa nu spui la nimeni nimic din cele ce-ai auzit, pâna când Dum­nezeu ma va lua de pe pamânt. Acum mergi în pace; iar în anul ce vine ma vei vedea iarași pe mine, și eu pe tine, paziți fiind de harul lui Dumnezeu. Fa, dar, pen­tru Domnul, ceea ce îți poruncesc acum. În Sfân­tul și Marele Post al anului viitor sa nu treci Ior­da­nul, dupa cum obișnuiți sa faceți în manastire“.Zosima s-a minunat când a auzit ca-i vestește și rân­duiala manastirii. N-a spus nimic altceva decât: „Slava lui Dumnezeu, Care a dat haruri mari celor care-L iubesc pe El“.Femeia i-a zis atunci:„Ramâi, parinte, dupa cum am spus, în ma­nastire. Caci chiar daca vei voi sa ieși, nu-ți va fi cu putința. Iar în sfânta seara a Cinei celei de Taina, ia Trupul și Sângele de viața facator al lui Hristos într-un vas sfințit, vrednic de asemenea Taine, și adu­-mi-Le. Sa stai cu Ele pe malul Ior­da­nului, care se învecineaza cu locuințele ome­nești. Eu voi veni acolo ca sa ma împarta­șesc cu Darurile de viața facatoare. N-am mai avut parte de aceasta sfințenie de când m-am împartașit în biserica Înainte­mergatorului, cu puțin timp îna­inte de a trece Iordanul. Iar acum o doresc cu o dragoste nestapânita. Pentru aceea cer și ma rog sa nu treci cu vederea cererea mea, ci adu-mi negreșit asemenea Taine de viața faca­toare și dumnezeiești, în același timp în care Domnul a facut pe uce­nici partași dumnezeieștii Cine. Iar parintelui Ioan, starețul manastirii în care lo­cuiești, spu­ne-i aceasta: «Ai grija de tine și de turma ta, caci se petrec acolo urâte lucruri care au nevoie de îndreptare». Nu vreau însa ca sa i le spui acum acestea, ci când îți va îngadui Domnul“.Dupa ce-a spus batrânului cuvintele a­ces­tea și dupa ce a zis: „Roaga-te pen­tru mine!“, a fugit, iarași, în adâncul pus­tiei. Zosima și-a plecat ge­nunchii, s-a în­chinat locului în care au stat pi­cioarele ei și, dând slava și mulțumire lui Dum­nezeu, slavind și bine­cuvântând pe Hristos, Dum­­nezeul nostru, s-a întors, bucurându-se cu su­fletul și cu trupul. Strabatând din nou acea pustie a ajuns la manastire în ziua în care obiș­nuiau sa se întoarca monahii acolo.*În anul acela, Zosima a ținut pe toate sub tacere și n-a îndraznit sa spuna nima­nui nimic din cele ce-a vazut. În sinea sa însa se ruga lui Dumnezeu sa-i arate, ia­rași, chipul acela dorit. Se mâhnea și se întrista, gândindu-se la lun­gimea anului și voia ca anul sa se faca de-o zi, de era cu putința. Iar când a sosit Duminica de la începutul Sfințitului și Marelui Post, toți cei­lalți au ieșit îndata, cântând obiș­nuita rugaciune, dar pe el l-a apucat o boala cu fierbințeli și l-a silit sa ramâna în manastire. Atunci Zosima și-a amintit de cuvintele cuvioasei: „Chiar daca vei voi sa ieși din manastire, nu-ți va fi cu pu­tința“. Dupa trecerea câtorva zile, s-a scu­lat de pe patul de boala și a ramas mai departe în manastire.Când monahii s-au întors, iarași, și s-a apro­piat seara Cinei celei de Taina, Zosi­ma a facut cum i s-a poruncit. Într-un po­tir mic a luat cura­tul Trup și cinstitul Sân­ge al lui Hristos, Dumne­zeul nostru, iar într-un paneraș a pus smochine, finice și puțina linte muiata în apa. A plecat deci când s-a facut seara târziu și s-a așezat pe malul Iordanului, așteptând sosirea cuvi­oasei. Sfințita femeie zabovea. Zosima în­sa n-a adormit, ci privea cu staruința spre pustie, aș­teptând sa vada ceea ce dorea sa vada. Și, pe când sta jos, zicea batrânul în sinea sa: „Oare, nu cumva eu ne­vred­ni­cul am împiedicat-o sa vina! Oare, nu cumva a venit și pentru ca nu m-a gasit s-a întors iarași!“ Zicând acestea a plâns și plângea cu suspine. A ridicat, apoi, ochii catre cer și a rugat pe Dumnezeu, zicând: „Sa nu ma lipsești, Stapâne, sa vad iarași ceea ce ai îngaduit sa vad! Sa nu plec gol, ducând cu mine mustrarea pacatelor mele!“ Rugându-se acestea cu lacrimi a trecut la alt gând, caci zicea întru sine: „Dar ce va fi chiar daca va veni? Nu este nici o barca. Cum va trece Iordanul și cum va veni la mine? Vai de mine, nevredni­cul! Vai de mine, nefericitul! Cine m-a lipsit, într-adevar, de un asemenea bine?“ Pe când batrânul gândea acestea, iata a venit și cuvioasa femeie. Ea statea de par­tea cealalta a Iordanului de unde și ve­nea. Zosima s-a sculat, bucu­rându-se, ve­selindu-se și slavind pe Dumnezeu. Și, ia­rași, s-a muncit cu gândul ca n-ar putea sa treaca Ior­danul. O vede însa ca înseamna Iordanul cu semnul cinstitei cruci, caci dupa cum spunea, în noaptea aceea era luna plina, și odata cu face­rea semnu­lui crucii a pașit pe apa și mergea pe dea­supra apelor, îndreptându-se catre el. Zosima voia sa-i faca metanie, dar l-a oprit strigând, pe când mergea înca pe apa:„Ce faci, parinte? Ești preot și ții în mâna și Tainele dumnezeiești“.Zosima a dat ascultare vorbelor ei. Când a ajuns la uscat, a zis catre batrân:„Binecuvinteaza, parinte, binecuvintea­za!“.El a raspuns tremurând, caci îl cu­prinsese spaima la vede­rea aceea prea minunata:„Cu adevarat Dumnezeu este nemincinos, caci El a fagaduit ca cei care se cu­rațesc pe ei înșiși se vor asemana lui Dum­nezeu, atât cât este cu pu­tința. Slava ție Hristoase, Dum­nezeul nostru, Care n-ai îndepartat ruga­ciunea mea și mila Ta de la robul Tau. Slava ție Hristoase, Dumne­zeul nostru, Care mi-ai aratat prin aceasta roaba a Ta cât de mult ma departez de desavârșire“.Și dupa ce a spus acestea, femeia i-a cerut sa rosteasca Sfântul Simbol de Cre­dința și ruga­ciunea: „Tatal nostru, Ca­re ești în ceruri...“ Dupa ce a îndeplinit acestea și s-a sfârșit rugaciunea, a dat ba­trânului obișnuita sarutare a dra­­gostei. Și, astfel, s-a împartașit cu Tainele de viața fa­ca­toare. Apoi, și-a ridicat mâinile spre cer, a suspinat cu lacrimi și a strigat așa:„Acum libereaza pe roaba Ta, Stapâne, dupa cuvântul Tau în pace, ca au vazut ochii mei mân­tuirea Ta!“.Dupa aceea, a spus batrânului:„Iarta-ma, parinte, dar îndeplinește alta do­rința a mea. Acum du-te în manastire, pazit fiind de harul lui Dumnezeu. În anul urmator vino, ia­rași, la acel pârâu unde m-ai întâlnit mai înainte.Vino, negreșit, pentru Domnul, și ma vei vedea din nou, dupa cum vrea Domnul“.„Daca ar fi fost cu putința, i-a raspuns el, sa te urmez de acum înainte și sa-ți vad mereu cinstita ta fața! Îndeplinește însa o singura cerere a ba­trâ­­nului și gusta puțina mâncare din cele din hrana pe care am adus-o aici. Şi aceasta zicând, i-a aratat ei cele ce, adusese în cosnita. Iar ea cu vârfurile degetelor atingându-se de linte, si ca trei graunte luând, la gura sa le-a adus si a zis: Destul este aceasta darului celui duhovnicesc, care pazeste firea sufletului nespurcata. Şi iarasi a zis catre batrânul: Roaga-te Domnului pentru mine, parinte al meu, roaga-te, aducându-ti aminte totdeauna de a mea ticalosie. Iar el s’a închinat înaintea picioarelor ei si o poftea sa se roage lui Dumnezeu pentru Biserici si pentru împarati si pentru dânsul. Şi aceasta cerându-o cu lacrami, o a lasat sa se duca, singur suspinând si tânguindu-se; pentru ca nu îndraznea sa o opreasca pre ea mai mult, ca de ar fi si voit, neoprita era. Iar aceea iarasi însemnând Iordanul, a trecut pre deasupra apei, ca si mai nainte; iara batrânul s’a întors, cuprins de bucurie si de frica, si se defaima pre sine, si-i era jale, ca nu stia numele Cuvioasei; nadajduia însa sa o câstige aceasta în anul viitor.Trecând anul, a mers Zosima iarasi în pustie, toate plinindu-le dupre obiceiu, si alerga spre acea prealuminata vedenie. Şi trecând lungimea pustiei si ajungând la oarecari semne carile îi aratau locul cel cautat, privea în dreapta si în stânga, si în toate partile cauta cu ochii, ca un vânator preaiscusit, unde si-ar fi putut câstiga vânatul cel placut. Iara dupre ce de nicairi n’a vazut asa ceva miscându-se, a început a se uda pre sinesi cu lacramile, si ridicându-si la Cer ochii, se ruga lui Dumnezeu, zicând: Arata-mi, Doamne, comoara ta cea nefurata, pre carea în pustia aceasta o ai ascuns! Arata-mi, rogu-ma, pre îngerul cel în trup, careia a se asemana nu este vrednica toata lumea. Asa rugându-se, a ajuns la locul pre care pârâul acela îl însemna, si stând pre marginea aceluia, a vazut pre partea ce era spre rasarit pre Cuvioasa moarta zacând, cu mâinile strânse precum se cadea si cu fata întoarsa spre rasarit. Spre carea alergând, picioarele fericitei cu lacramile sale le-a spalat, pentru ca n’a îndraznit a se atinge de vreo alta parte a trupului. Şi plângând mult, si Psalmii cei cuviinciosi la trebuinta vremii aceleia cetindu-i, a facut rugaciunea cea de îngropare, si zicea întru sinesi: Oare îngropa-voiu trupul Cuvioasei, sau doara nu-i va fi placut fericitei un lucru ca acesta? Şi acestea în gândul sau socotindu-le, a vazut lânga capul ei pre pamânt închipuita scrisoarea aceasta: Îngroapa, Avva Zosima, la acest loc trupul smeritei Mariei. Da tarâna tarânei, si te roaga Domnului pentru mine, ceea ce am raposat în luna lui Farmutie eghipteneste, iara greceste Aprilie întâiu, în chiar noaptea mântuitoarelor Patimi ale lui Hristos, dupre împartasirea Dumnezeestii Cinei ceii de Taina.Aceasta scrisoare cetindu-o batrânul, mai întâiu gândea, cine este cel ce a scris? Pentru ca ea, precum zicea, nu stia carte. Însa s’a bucurat foarte, ca s’a înstiintat de numele Cuvioasei. Şi a cunoscut ca Cuvioasa când s’a împartasit lânga Iordan cu Dumnezeestile Taine, îndata la locul acela s’a luat, unde s’a si pristavit; si unde el a calatorit calea cea de douasprezece zile ostenindu-se, acolò Maria într’un ceas a trecut, si îndata catre Dumnezeu s’a dus. Atunci batrânul, laudând pre Dumnezeu, si cu lacramile udând pamântul si trupul Cuvioasei, a zis întru sinesi: Vremea este, o, batrânule Zosima, ca cea poruncita tie sa o savârsesti; ci cum vei sapa, ticaloase, neavând nimic în mâini? Şi aceasta zicând, a vazut nu departe un lemnisor mic aruncat în pustie, pre carele luându-l, a început a sapa cu dânsul. Însa uscat fiind pamântul, nicidecum nu asculta pre batrânul cel ce se ostenea, carele sapa udându-se cu sudorile si nimic nu putea sa sporeasca. Şi suspinând foarte dintru adâncul sufletului, a vazut un leu mare stând lânga trupul Cuvioasei Mariei si lingându-i picioarele. Deodata s’a cutremurat, temându-se de acea hiara, iara mai apoi aducându-si aminte de ceea ce zisese fericita, ca adeca niciodata hiara nu a vazut, si însemnându-se cu semnul crucii, a crezut ca nevatamat se va pazi cu puterea celeia ce zacea. Leul a început a se apropia cu liniste de batrânul, cucerindu-se cu semnele lui, ca cum i s’ar închina. Iara Zosima a zis catre leu:„De vreme ce, fiara, marea cuvioasa a înga­duit ca sa i se îngroape trupul, iar eu sunt batrân și nu am putere sa fac groapa, caci nu am sapa potrivita pentru aceasta treaba, și apoi nu pot sa ma întorc atâta cale ca sa aduc o unealta potri­vita, fa, așa­dar, cu unghiile tale ceea ce trebuie, ca sa dam pamântului trupul cuvioasei“.Și îndata, la cuvântul batrânului, leul a facut cu picioarele de dinainte o groapa atât cât era de ajuns sa îngroape trupul. Dupa ce iarași batrânul a spalat cu la­crimi picioarele cuvioasei și dupa ce s-a rugat mult pentru toate, a acoperit cu pa­mânt trupul ei. De fața era și leul. Trupul cuvioasei era gol ca și mai înainte și nu avea nimic altceva decât acea haina rupta pe care i-a aruncat-o Zo­sima, cu care Ma­ria, cu fața întoarsa, și-a aco­perit unele parți ale trupului ei. Dupa aceea, au plecat amândoi: leul a plecat spre adâncul pus­tiei, ca o oaie, iar Zosima s-a întors bine­cuvân­tând și laudând pe Hristos, Dumne­zeul nostru.Când a ajuns la chinovie, a dezvaluit toate mo­­­nahilor fara sa ascunda ceva din cele ce a auzit și a vazut. Le-a povestit pe toa­te cu de-ama­­nun­tul de la început, încât toți se minu­nau de marețiile lui Dumne­zeu și au savârșit cu frica și cu dor pome­nirea cuvioasei. Iar Ioan, starețul manas­tirii, a gasit în manastire unele lucruri ca­re aveau nevoie de îndreptare, pentru ca nici în aceasta sa nu fie zadarnic cuvân­tul cuvioasei.Zosima s-a savârșit în acea manastire, în vârsta de o suta de ani.*Monahii au transmis prin grai, din om în om, aceasta istorisire și ofereau pilda de obșteasca folosința celor care voiau sa o asculte. Pâna azi n-am auzit de la nimeni ca poves­tirea aceasta este predata în scris. Eu, ceea ce am auzit prin viu grai, aceea o fac cunoscuta prin aceasta isto­risire scri­sa. Se poate întâmpla ca și alții sa fi scris viața cuvioasei și negreșit mai stralucit decât mine; o asemenea scriere, la a mea cunoștința n-a venit. Am scris-o dupa pu­terea mea. N-am voit sa prefer altceva de­cât adevarul. Dumnezeu, Care rasplatește cu darnicie pe cei care scapa la Dânsul, sa dea ca rasplata folosul celor care vor citi istorisirea, iar pe cel care a poruncit sa fie predata în scris sa-l învredni­ceasca a-l face partaș starii și vredniciei acestei fe­ricite, despre care vorbește povestirea, împreuna cu toți care au bine­placut Lui din veac, prin contemplație și fapte.Sa dam și noi slava lui Dumnezeu, Îm­paratul veacurilor, ca sa ne învredni­ceasca sa dobândim mila în ziua Judecații, în Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia se cuvine toata slava, cinstea și închinaciu­nea, totdeauna împreuna cu Tatal cel fara de început și cu Preasfântul și bunul și de viața facatorul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 961

Id: 39406

Data: Apr 2, 2014

Imagine: